2011 - Anul cârtiței. Ce s-a întâmplat cu economia?

A apărut cel mai tare politician al lumii, care nu se numește nici Obama, nici Sarkozy, nici Merkel, ci Piața, ne anunța zilele trecute președintele Traian Băsescu. “Piața ne-a pus pe toți cu spatele la zid, cel puțin pe europeni, și ne cere mai mult decât putem da”, spunea Băsescu, remarcând că nu a mai auzit în ultimele luni “politicieni care să vorbească despre ce este de făcut pentru popoarele lor, care este situația financiară a celor care i-au ales”, ci numai discuții despre cum pot fi satisfăcute cererile pieței.

Această realitate este de departe cel mai important fenomen care a definit anul 2011 din punct de vedere economic și politic: pentru politicieni, ea a însemnat reducerea importanței lor până la ieșirea totală din scenă (cazul lui Berlusconi sau Papandreou), în timp ce pentru cetățenii de rând a însemnat pierderea de facto nu numai a suveranității statelor lor, ci și a individualității economiilor, judecate tot mai mult în bloc de către piețe (blocul Europei de Est, blocul periferic al zonei euro, nucleul zonei euro, zona cu bănci austriece, zona cu bănci grecești). Este ceea ce constata același președinte Băsescu de fiecare dată când îi acuza ori pe liderii europeni că din cauza indeciziei lor crește CDS-ul României, ori pe bancherii austrieci că din cauza intenției lor de reducere a supraexpunerii în Est rămâne economia românească nefinanțată, ori pe liderii opoziției autohtone că periclitează siguranța națională atunci când cer relaxări fiscale sau când depun moțiuni de cenzură. Marja tot mai restrânsă în care pot acționa decidenții politici (vorba vine) în beneficiul electoratului se completează cu ceea ce evidenția Jeffrey Franks de la FMI – urgența de a adopta o atitudine nu doar prudentă, ci defensivă exact ca la război, în fața piețelor care “își caută următoarele victime printre statele vulnerabile” și le vânează asemenea hoților care caută mașini fără sisteme de protecție.

În această logică, Jeffrey Franks spunea că România poate evita să devină o victimă a piețelor dacă elimină principalele slăbiciuni din economie, dacă își asigură fonduri-tampon de protecție a sistemului financiar și dacă își respectă strategia asumată pe termen lung. Problema e însă cum pot fi corect calibrate aceste trei elemente, astfel încât zelul de a face pe plac FMI, piețelor, investitorilor în anumite privințe să nu creeze vulnerabilități ulterioare la fel de periculoase în alte privințe. L-am citat recent pe Paul Donovan, economist al UBS, ce rezuma cea mai nouă tendință manifestată pe piețe, care nu mai cer statelor doar austeritate, ca în 2010, ci și creștere economică, după ce și-au dat seama că austeritatea simplă nu poate duce decât la un nou episod de recesiune și deci la șanse și mai mici de a-și recupera banii investiți în obligațiuni suverane. Tema riscului de recădere în recesiune ca efect al austerității nu e nouă, însă în ultimele luni a căpătat și forma unor estimări concrete pentru 2012, lansate deja de cei mai pesimiști analiști inclusiv la adresa României: britanicii de la Capital Economics anticipează că economia românească va scădea la anul cu 0,5%, alături de cele din Cehia, Ungaria sau Bulgaria, din trei motive principale: vulnerabilitatea la turbulențele financiare (deci un posibil deficit de finanțare), recesiunea din zona euro (care deprimă activitatea din industrie și export) și faptul că 2012 nu va mai fi un an agricol la fel de bun ca 2011. Punând răul înainte, ce resurse are România să se apere de o astfel de perspectivă?