Trăim într-o dictatură, a angajaților în România și a directorilor în Vest

Într-o discuție avută la Galați în cadrul conferințelor ZF Antreprenorii României, organizate împreună cu Banca Transilvania, Felix Paraschiv, proprietarul supermarketurilor Paco din județul Vrancea, spunea că o problemă care nu prea se discută public este legată de dictatura angajaților.

Toate companiile din România se confruntă cu problema forței de muncă, respectiv lipsa ei, sau cu faptul că oamenii sunt slab pregătiți, cu fluctuațiile mari de personal și cu faptul că angajații pleacă când vor, deși au investit în ei ore de pregătire profesională și cursuri de calificare.

Constantin Dumitru, proprietar al Lubrimet Galați, spune că în Suedia, despre care percepția tuturor este că protecția socială a angajaților se află la cea mai ridicată cotă din Europa, salariații nu pot să părăsească compania când vor, dacă aceasta a investit în ei. Sau părăsesc compania și plătesc cursurile. În România, un angajat poate să plece și a doua zi. „Există muncitori care pleacă și după două zile de la angajare… Sunt multe situații în care oamenii stau trei luni și o zi în fabrică, doar ca să își depășească perioada de probă și să nu mai plătească echipamentul“, a spus la conferința ZF HR Insider Cristina Moga, HR manager în cadrul Webasto, un producător de componente auto cu 1.300 de salariați în fabrica pe care o operează lângă Arad.

Cristina Cândea, HR manager al producătorului de componente auto Coindu din Curtici, Arad, spune că „am angajat 1.000 de oameni ca să ne asigurăm că rămânem cu 500 în fabrică. Perioada medie petrecută în fabrică de către cei care au plecat a fost undeva la 40 de zile“.

Dincolo de infrastructură, cele mai mari probleme pentru economia României și firmele care operează aici sunt legate de forța de muncă, nu de lipsa de proiecte sau comenzi și nici de finanțare.

Cei care conduc companiile și fabricile, cei responsabili de HR au coșmaruri legate de faptul că nu pot onora comenzile și vor pierde contractele. O fluctuație de personal de 40% în anumite domenii, unde munca nu este foarte complicată, ține de normalitate. Sunt centre de suport – call centere – care pot ajunge și la o fluctuație de personal de 70%.

Ce-i de făcut? Majorarea salariilor, astfel încât angajații să nu se mai gândească să plece? Feliciu Paraschiv de la Paco Supermarket spune că după o majorare angajații trag o lună, două, iar după aceea totul revine la normal, așa că nu prea este soluția câștigătoare. Pentru companiile care livrează produse cu valoare adăugată mică, majorarea salariilor reprezintă un dezastru, având în vedere că ele au venit în România pentru forța de muncă low cost și mai bine pregătită decât în alte țări.

Înăsprirea condițiilor de plecare dintr-o companie, mai ales dacă angajații beneficiază de pregătire și cursuri de calificare din partea firmei? Ar putea să fie o soluție, dar cine să o susțină în Parlament prin modificarea legilor? Niciun partid nu ar vota acest lucru, punându-și sindicatele și alegătorii în cap.

Cum să plătească angajații faptul că cineva îi învață o meserie, le arată cum trebuie făcute operațiunile, cum se face un PowerPoint, cum se lucrează cu Excelul, cum să facă și să marketeze un produs etc.?! Este de la sine înțeles că aceste lucruri sunt gratuite, sunt o obligație a companiei când te angajează să te învețe ce și cum să faci, nu?! Dacă cineva își bate capul cu un angajat, depune ore de muncă în a-l pregăti și apoi acesta pleacă, cine plătește pentru acest lucru?

Cum poate fi cuantificată această pregătire de care beneficiază cineva gratis, pe care apoi și-o vinde în altă parte, unde primește un preț mai mare? Poate ar trebui să existe și acești indicatori în contractele de muncă, ca o datorie a unui angajat față de o companie.

Dacă ne uităm la vârful unei companii, în societatea actuală există și o dictatură a directorilor, a CEO-ului, a managementului din prima linie în fața acționarilor, în special pentru firmele listate la bursă și unde nimeni nu are un control absolut. Într-o firmă unde sunt mii și zeci de mii de acționari, iar cel mai mare dintre ei nu are mai mult decât câteva procente, CEO-ul, mai ales dacă este și președintele boardului, decide tot. Este cazul în America și parțial în Europa.

Democratizarea companiilor, începută în anii `70 -`80, când au fost listate la Bursă, a adus în timp și această dictatură a managementului în fața acționarilor, cei mai mulți dintre ei fiind pensionari, cu banii aflați în fondurile de pensii și de investiții.

Controlând practic compania și boardul, directorii au reușit să domine și adunările generale ale acționarilor, luându‑și partea când firmele au avut profit prin bonusurile legate de evoluția acțiunilor, dar lăsând pierderile, atunci când au existat, pe seama acționarilor. Prețul crizei a fost plătit de acționari și nu de directorii care au condus companiile și băncile și care de multe ori, prin deciziile luate, au accentuat criza sau chiar au provocat-o.

De aceea, noile și vechile generații din Occident încep să conteste capitalismul, care a adus mai mulți bani doar clasei corporatiste de top, sărăcind în schimb acționarii. De asemenea, țările mai slabe din punct de vedere economic încep să ridice ziduri împotriva globalizării și a investitorilor străini.

Două fațete ale aceluiași fenomen: în România – dictatura angajaților fără bani, iar în Occident – dictatura directorilor (CEO-urilor) cu bani.