Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Stăpânirea de sine și stăpânirea altora

Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului “200 cele mai puternice femei din business”, care va fi lansat în curând, și ale galei “Woman în Power” (martie 2014) .

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Am ales să vorbesc despre stăpânirea de sine și stăpânirea altora pentru că, dacă nu este vorba despre una, este sigur vorba despre cealaltă.

Stăpânirea altora este, evident, o formă de primitivism, dar are la bază una dintre nevoile cele mai frecvente ale oamenilor: nevoia de control. Evident că în lumea și în timpurile în care trăim nu se mai manifestă, ca în perioada sclavagistă, în plan fizic, însă la nivel psihic nu suntem departe deloc.

Orice pornire de stăpânire a oamenilor (din „posesie„ – angajați, sau, mai rău, familie) se face în ziua de azi mult mai fin, în general la nivel de vorbe sau de merite care i se cuvin celui care stăpânește. Impactul vorbelor însă nu este deloc mai prejos impactului pe care îl au loviturile de bici sau încarcerarea fără lumină. Stăpânirea altora este de fapt o pseudoputere valorizată în sine, nicidecum vreun stăpânitor de oameni nu vede vreo valoare a livrabilelor pe care oamenii „din dotare„ le produc. Arta conducerii este de fapt, în acest caz, stăpânirea (dominarea, îngrădirea, gestionarea) cu brio a oamenilor.

Stăpânirea de sine nu este un concept prea zemos, aparent este chiar plictisitor, fiind atributul unor oameni destul de rari. Stăpânirea de sine nu are la bază o nevoie, ci o aspirație: aceea de a deveni ceea ce putem deveni mai bun din noi. Un om priceput la stăpânirea de sine nu are conflicte, nu trăiește dramolete, este tot timpul lucid și ager.

Problemele sunt întodeauna la el și le rezolvă în liniște. Stăpânirea de sine este atributul oamenilor maturi pentru care relațiile cu cei din jurul lor sunt relații de interdependență care se construiesc în funcție de contribuțiile personale, nu în funcție de lipsuri sau de frustrări. Arta conducerii este în primul rând arta conducerii propriului sine, iar conducerea celorlalți este doar o consecință firească, este bonusul în schimbul efortului și consecvenței personale în lucrul cu sinele.

În mediul organizațional, stăpânirea altora se poate atribui coerciției, iar cultivarea stăpânirii de sine se poate atribui atragerii. În organizațiile conduse coercitiv, angajații vorbesc despre conducere în termeni elogioși, ei merg la „stăpânire„ ca să obțină aprobări, în organizațiile conduse prin atragere deciziile nu sunt niciodată mai sus de locurile în care apar problemele.

În mediul social, stăpânirea altora este o manipulare de foarte proastă calitate, rodnică ce-i drept mai ales din punct de vedere electoral. Stăpânirea de sine ajunge să fie o aparentă formă de slăbiciune, este adesea ignorată, dar, odată deranjată și insultată până la limită în idealuri și în demnitate, are forța de a se mobiliza și manifesta punctual, chiar dacă numai pentru interese de natură politică (de fapt împotriva acestui fel de interese). În rest, pot acomoda și integra orice fel de situații despre lume și viață.

Pentru stăpânirea altora este nevoie de tehnică multă, deoarece este mai degrabă un proces operațional; pentru stăpânirea de sine este nevoie de viziune, iar procesul este unul strategic.

Stăpânirea altora este o „calitate„ în legătură cu care cei care o au nu se simt incomodați, pentru cultivarea stăpânirii de sine însă oamenii se preocupă și se antrenează continuu. Stăpânirea, în funcție de ce trage dupa ea (de sine / a altora), arată și unde își găsesc oamenii centrul și resursele, unde sunt plasate așteptările și responsabilitățile.

Mereu mă minunez și mă întreb cum de mai degrabă oamenii sănătoși își fac în mod consecvent analize medicale și sunt preocupați de sănătatea lor, cum de mai degrabă oamenii care arată bine merg la sala de sport și sunt preocupați de corpul lor, cum de oamenii fericiți înțeleg fericirea ca pe o responsabilitate, nu ca pe un dat, cum de cabinetele psihoterapeuților sunt pline de oameni care vor să devină mai buni și știu că la ei este această responsabilitate, cum de stăpânirea de sine este o virtute, iar stăpânirea altora este un păcat asupra, culmea, propriului sine?