Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Despre merit și dreptate

Iuliana Stan este OD & leadership consultant și director general al Human Synergistics România

Meritul și dreptatea sunt prietenii cei mai buni și de nădejde ai conflictului. Deși conflictul apare din interacțiune, ceea ce îl generează este o acumulare treptată de merite și de dreptăți.
Am ocazia să cunosc săptămânal semnificativ de mulți oameni care nu sunt remarcați sau care nu sunt apreciați la adevărata lor valoare. Discuția cu ei este despre cine nu îi remarcă, nicidecum despre ce au ei de făcut ca să fie atât de remarcați pe cât își doresc sau merită.

Din păcate, statistica mea personală și empirică este că maximum 2 din 10 oameni reușesc să transforme o astfel de discuție într-una despre responsabilitate și autonomie. Restul oamenilor, în funcție de rafinamentul intelectual sau de gradul de maturitate, încep să caute vinovați în afara lor, începând cu mentalitatea balcanică sau românească, continuând cu specificul unic al industriei în care activează sau caracteristicile unice ale profesiei pe care o au, încheind adesea cu colegii sau cu șefii care nu le înțeleg adevărata contribuție sau cu simplul fapt că ei așa sunt dintotdeauna. În peisajul organizațional acești oameni sunt destul de certăreți și de vocali și nu conștientizează că, deși uneori au dreptate, poate chiar de cele mai multe ori, felul în care o obțin îi pune în categoria nesuferiților, nu în cea a oamenilor valoroși și importanți, cum și-ar dori de fapt.

Paradoxal, în situații conflictuale, chiar dacă ai dreptate, încăpățânarea de a duce până la capăt conflictul atrage dușmănia, nu clarificarea sau simpatia. Deși sunt mulți oameni de acest fel și tendința de a avea dreptate este un fenomen de masă, mai ales în corporații, demersul este extrem de toxic. Pornirea nu este de a găsi mijloace prin care să te faci înțeles sau ascultat sau urmat, ci de a găsi căi prin care să evidențiezi câtă dreptate ai, ceea ce duce la epuizarea mijloacelor, nu la explorarea sensului.

Nevoia de a arăta că ai dreptate, la nivel organizațional, este un simptom evident de lipsă de direcție și de aliniere, pentru că dacă acestea ar exista, dreptatea ar fi general asumată și implicită, iar orice nouă clarificare ar trebui să îi bucure pe oameni, nu să se transforme într-un câmp de dispută a dreptăților. La nivel personal nevoia de a-ți arăta și susține dreptatea, deși este decodificată de cei mai mulți oameni drept încredere în sine, este cel mai evident semnal de lipsă de încredere în sine și de sărăcie interioară.

Orice om care are încredere în el și în forțele lui știe exact de unde începe și care îi sunt limitele și el va avea lucruri de făcut, nu de demonstrat. Nici unul dintre oamenii pe care îi cunosc și care au cu adevărat încredere în ei înșiși nu știu să fi ajuns vreodată în situații conflictuale, din cel puțin două motive: și-au poziționat clar și corect intențiile incluzând interesele celor din jur printre interesele generale ale situațiilor în care erau implicați și, în al doilea rând, acești oameni sunt ghidați de convingeri si de principii interioare extrem de solide la care revin permanent și pe baza cărora își filtrează deciziile. Mijloacele de acțiune ale oamenilor cu încredere în sine autentică sunt propriul lor cod moral, nicidecum rafinarea tehnicilor de persuasiune sau de negociere.

Dacă meritul are o conotație pasivă, latentă, manifestarea dreptății presupune un demers agresiv, ofensivă continuă. Dacă apar împreună, generează cei mai toxici interlocutori posibili. Singura dreptate pe care ne-o putem aroga este doar aceea că suntem responsabili de percepțiile pe care le creăm, având în același timp dreptul de a le schimba, iar orice merităm este treaba noastră, nu a țării sau a companiei în care lucrăm sau a prietenilor. Percepția cuiva că merită mai mult decât are este cea mai mare frână pentru a obține ceea ce percepe că merită cu adevărat. Din acest motiv, adevărul doare mai tare decât lipsa dreptății.