Oana Ioniță, ZF: Între siguranță și sens: de ce nu ne mai ajunge un „job bun” și ne regândim cariera

În ultimul an, aproape fiecare conversație sinceră cu prieteni, colegi sau oameni din industrie ajunge, inevitabil, la același subiect: munca. Nu în sensul pragmatic – „unde lucrezi?” – ci într-un sens puțin mai profund: „merită ritmul ăsta?”, „pentru ce trag, de fapt?”, „am uitat cum e să nu simți burnout”.

Și cumva e o reacție firească la contextul economic pe care îl trăim. Vedem concedieri în masă, restructurări, bugete înghețate. Companii considerate odinioară intangibile, precum Meta, Google sau Amazon, au anunțat valuri succesive de disponibilizări. Dacă nici „giganții” nu mai pot promite stabilitate, atunci ce mai înseamnă, de fapt, un job sigur?

Dar dincolo de layoffuri și grafice economice, eu cred că asistăm la ceva mai profund decât o simplă reacție la criză – regândim relația noastră cu munca.

Am crescut cu ideea că un job bun într-o corporație este echivalentul siguranței. Salariu fix, beneficii, un traseu clar de promovare. Dacă muncești suficient de mult și spui „da” la suficiente proiecte, urci. Și, odată ajuns sus, vine și liniștea, iar siguranța se subînțelege apoi.

Doar că liniștea nu prea a mai venit. Inflația a crescut, salariile au stagnat, iar costul vieții a crescut și el ca urmare. Mulți dintre noi am realizat că „stabilitatea” este, de fapt, o convenție fragilă. Un contract care poate fi rupt unilateral, uneori peste noapte. Și atunci apare întrebarea incomodă: dacă depind în totalitate de un singur angajator, cât control am cu adevărat asupra vieții mele profesionale?

De aici, cred, vine și ascensiunea a ceea ce numim tot mai des „portfolio careers”. Poate că nu toată lumea vrea să fie antreprenor, dar diversificarea a devenit o formă de protecție. Consultanță, freelancing, proiecte secundare, cursuri online, mici investiții – nu doar ca surse suplimentare de venit, ci ca plasă de siguranță și, poate mai important, ca spațiu de exprimare.

În paralel, se produce o altă ruptură importantă: separarea dintre job și identitate. Am fost învățați să ne definim prin profesie. „Ce faci?” a devenit sinonim cu „cine ești?”. Ne-am măsurat valoarea în productivitate, în evaluări anuale, în titluri din ce în ce mai sofisticate. Pentru mulți dintre noi, performanța profesională a devenit barometrul stimei de sine. Vedem zilnic acest exercițiu pe LinkedIn.

Dar generația noastră (gen Z) și milenialii au început să conteste această fuziune. Munca este importantă, dar nu este totul. Nu este centrul universului personal.

În același timp, mitul suprasolicitării începe să se fisureze. Ni s-a spus ani la rând de generațiile trecute că dacă nu ești constant ocupat, dacă nu ești epuizat, dacă nu ai inboxul plin și agenda blocată, înseamnă că nu faci suficient. Că succesul este direct proporțional cu numărul de ore lucrate și cu volumul de responsabilități asumate.

Realitatea? Burnoutul a devenit aproape normă. Epuizarea cronică, anxietatea, sentimentul de gol interior chiar și atunci când „ai reușit”. Mulți au urcat câteva trepte pe scara corporatistă doar ca să descopere că nu acolo voiau, de fapt, să ajungă.

Cred că aceasta este adevărata schimbare culturală: nu mai vrem succes cu orice preț. Nu mai suntem dispuși să ne sacrificăm sănătatea mentală, relațiile și timpul personal pentru o promisiune vagă de validare profesională. Pentru tot mai mulți dintre noi, deciziile de carieră sunt filtrate prin trei criterii clare: bani, sens și wellbeing. Dacă un job nu bifează măcar două dintre ele – și ideal pe toate trei – începem să căutăm alternative.   

Oana Ioniță este Social media manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium