O nouă destinație turistică din țara care i-a cucerit pe John Steinbeck, membrii Rolling Stones sau Federico Fellini

Există în lume munți mult mai înalți, mult mai greu de cucerit și mult mai cunoscuți. Și totuși, Dolomiții italieni sunt un spectacol vizual greu de depășit. De la bază sau din vârf, de oriunde îi privești, ai în față o pânză pictată impecabil de un pictor suprem, care a știut că orice detaliu în plus sau în minus nu ar face decât să strice echilibrul acestui tablou.

Nu sunt critic de artă, ba chiar nu mă pricep deloc. Îmi place frumosul, dar atât. Când vine vorba însă de călătorii, îmi place să cred că sunt un critic ceva mai avizat, cu ochiul format de frumusețea multor locuri din lumea asta mare. Și totuși, în continuare este extrem de ușor să fiu luată prin suprindere, tocmai pentru că lumea este atât de mare și diversă.

Înainte să merg mai departe însă, trebuie să fac o mărturisire. Când vine vorba de Italia este posibil să fiu subiectivă, nu de alta dar este țara mea preferată, pe care am vizitat-o probabil de peste 30 de ori; probabil după încă la fel de multe nu mă voi fi săturat. Și totuși, eterna Romă, romantica Toscana și spectaculoasa coastă Amalfi i-au cucerit și pe maeștrii peniței, ai muzicii și ai filmului. Așa că John Steinbeck, membrii Rolling Stones și Federico Fellini sunt doar câțiva dintre cei care-mi susțin ideea.

Să revin însă la Dolomiți, un lanț muntos cu o geometrie aparte, cu culmi golașe dar cu păduri dese de conifere care țin de cald munților pe alocuri. Nu cred că există un sezon greșit în care să ajungi în zonă, pentru că indiferent de culoarea în care este îmbrăcat peisajul, va fi un tablou demn de admirat. Totuși, un strop de soare este posibil să schimbe întregul peisaj. În bine. Noi am vânat soarele în zilele pe care le-am petrecut pe drumuri șerpuite care ajung la 2.400 de metri altitudine, prin cabane de munte din lemn și în cafenele cu ceai aromat. S-a jucat de-a v-ați ascunselea cu noi, însă l-am găsit de câteva ori bune, așa că ne-am putut bucura de el. Am aterizat pe aeroportul din Milano și peste jumătate de oră eram la bordul unui „animalic“ Smart ForFour. Nu mă pricep la mașini, însă pentru o excursie la munte eu acum aș alege altceva. O „bestie“ mai mare poate, deși o să vedeți că și acest monstru micuț s-a descurcat admirabil pentru o echipă de piloți formată din trei fete.

Trei ore mai târziu, prima oprire a fost la Molveno, un fel de poartă de intrare în regiunea munților Dolomiți. Lacul șerpuia printre munții, în timp ce în orășelul de la bază domnea liniștea. Am decis să luăm telecabina (și apoi și telescaunul) ca să ajungem pe la 1.500 de metri altitudine să vedem cum arată lumea de sus. Era învăluită în ceață, însă aveai totuși, pentru scurt timp, o senzație de putere. Pentru câteva minute, cât am stat sus, doar noi trei și norii, eram stăpânele lumii. Am coborât rapid cu picioarele pe pământ și după ce am înghițit o pizza fără gust (da, da, în Italia), am pornit mai departe. Înainte să ajung la Bolzano, cel mai important oraș al zonei, trebuie să mai fac o mărturisire (ultima, sper). În zona asta a Italiei nu prea ești în cizmă, ci mai degrabă în Austria. Cei mai mulți locuitori vorbesc germana (unii chiar nu rup boabă de italiană), iar bucătăria, bucătăria… există dar lipsește cu desăvârșire. Cel puțin eu așa am simțit-o după ce un singur ștrudel cu mere mi-a dus papilele gustative pe culmile plăcerii. Poate nu am găsit wurst-ul potrivit, pentru că acest fel de mâncare este de bază în multe dintre restaurantele din zonă. Noroc că se mai strecoară din când în când un sandviș cu prosciutto să ne amintească de faptul că totuși suntem în Italia, deși aproape de granița cu Austria. Când vine vorba de vin (mai ales de prosecco), nu există niciun motiv de îngrijorare. Licoarea lui Bacchus reușește cu succes să spele păcatele tuturor wurst-ilor de dinainte.

Am ajuns în sfârșit în Bolzano, la bordul aceluiași Smart ForFour care nu a dat niciun semn de oboseală. Bolzano este un orășel găzduit la sânul munților care îl protejează, ascunzându-l între culmi înverzite. Este un bun popas către adevărații Dolomiți, cum îmi place mie să spun. Cu case colorate și pictate, cu cafenele pline ochi de turiști și localnici însoțiți de prietenii lor patrupezi, Bolzano merită o vizită, mai ales duminica, când este zi de târg și când munți de parmezan și prosciutto se vând în plină stradă, nu înainte de o degustare pe cinste a tuturor bunătăților expuse. Dacă mai adaugi și un pretzel nemțesc, doar așa, de garnitură, atunci micul dejun e gata. Acest festin poate fi urmat de un cappuccino înspumat și de o plimbare leneșă pe străduțele înguste și șerpuite. Seara însă, Bolzano se transformă și devine un oraș studențesc, un oraș al petrecerilor în plină stradă, al barurilor aglomerate care își servesc clienții în drum. Este o transformare interesantă ce merită testată, cum animalul leneș se transformă într-un party animal la lăsarea întunericului.

Mai departe însă, cu cât te îndepărtezi de oraș, peisajele devin mai sălbatice, mai spectaculoase. Înspre Santa Maddalena culmile stâncoase se văd în depărtare, la înaintare fiind băgate dealuri cu vârfuri molatece, rotunjite, însă pictate într-un verde crud chiar și în miez de toamnă. Casele sunt toate din lemn și se integrează perfect în peisajul pe fundalul căruia se profilează înălțimile. Unde mai pui că întreaga zonă a Dolomiților este binecuvântată cu unele dintre cele mai frumoase lacuri din lume, ascunse însă în inima pădurilor sau într-o vale parcă formată special de munți. Braies este unul dintre acele lacuri pe care le vezi în poze și crezi că este o combinație de minune a naturii cu multă îndemânare în Photoshop. Odată ajuns acolo îți dai seama că e doar natura responsabilă pentru verdele ușor turcoaz, pentru modul în care crestele pudrate cu zăpadă se reflectă în apa limpede și liniștită. Munții ascund multe alte comori, însă lacurile sunt ceva aparte, asemeni unor smaralde neșlefuite care reușesc să reflecte lumina mai frumos decât orice încercare de Photoshop. Când ajungi la Carezza, un alt lac ascuns de munți, ai senzația că imaginea este ireală. Este un lac mic, pe care îl poți cuprinde ușor cu vederea, dar care ascunde parcă în adâncuri ceva pietre prețioase colorate ce se reflectă la suprafață. Un altfel de curcubeu. Ca să ajungi însă aici trebuie să treci prin Cortina D’Ampezzo, poate una dintre cele mai cunoscute stațiuni montane din lume. Nu știu să schiez, așa că nu planificasem să merg vreodată aici, dar cum drumurile de munte te poartă pe unde cred ele, am ajuns și am simțit nevoia ca pentru o vreme să mă opresc și să admir măreția naturii. Oriunde mă uitam vedeam munți, un spectacol de care nu părea că mă pot plictisi. Am plecat mai departe cu același montru pe patru roți iar drumul șerpuit ne-a purtat spre altitudini mai înalte; începuse să și ningă. De-a lungul călătoriei a nins de trei ori în trei locuri diferite; o pătură subțire se așezase pe jos și mai ales pe creste. Înaintam și mă gândeam că o mașină atât de mică, ce începuse cumva să gâfâie, o să obosească și o să ne „lase“ la un moment dat. Am ajuns la 2.000 de metri și am început coborârea; am răsuflat ușurată, dar nu știam că drumul avea să coboare ca să urce iar chiar mai sus, pe la 2.400 de metri. Cel mai înalt vârf din Dolomiți ajunge aproape de 3.400 de metri, însă și la 2.400 de metri (unde ne-a dus pe noi drumul și mașina) eram cu capul în nori și cu părerea că doar dacă întindem mâna putem atinge culmea.

Am coborât și ne-am îndreptat spre aeroport, lăsând în urmă munții; mi-am dat seama că deja îmi lipsea aerul tare, puțin obositor și înghețat. Îmi lipsea să fiu acolo sus, cu capul în nori. Acolo unde se avântă vulturii.