"Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989)"

Pornind de la filme ale unor monștri sacri ca Griffith, filmele sovietice de propagandă ale deceniului trei (inclusiv Eisenstein) sau cele propagandistice naziste (Leni Riefenstahl), volumul lui Cristian Tudor Popescu prezintă filmul românesc de ficțiune – de la peliculele interbelice, începând cu Războiul de independență, până la cele ale epocii comuniste. Acestea din urmă sunt diferențiate în funcție de perioadele în care au fost produse și de evoluțiile politice specifice perioadelor respective și sunt urmate de numeroase studii de caz, între care “Directorul nostru” (1955), “Puterea și Adevărul” (1972), dar și filme antisistem precum “Reconstituirea” (1970).

“Filmul românesc de ficțiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lângă semnele specifice creșterii, în fiecare etapă de viață, tumorile, erupțiile, plăgile s-au dezvoltat și ele. Coșurile pubertății filmului românesc au apărut lângă bubele sindromului imunodeficienței politice. Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii – proporția lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuși inversată. Cu prea puține excepții, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluție ale PCR. A fost mai întâi prosovietică, internaționalistă, antiromânească, apoi național-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceaușescu”, spune Cristian Tudor Popescu.

de Mădălina Cerban