Cum pot să rămână afacerile în familie chiar și la a doua generație?

Săptămâna trecută antreprenorii români Aurel și Marinică Potop au vândut către fondul de investiții ROCA Investments businessul cu vopsele Sarcom Râmnicu Vâlcea (brandurile de vopseluri Sticky și Coral), o afacere pe care au fondat-o în urmă cu 30 de ani. Marinică Potop a declarat pentru ZF: Am vândut pentru că nu am descendenți care să ducă afacerea mai departe, copiii au alte businessuri și nu erau interesați să continue cu Sarcom. De mai multă vreme exista planul acesta al vânzării, valoarea tranzacției reflectă ceea ce ne-am dorit, a fost de ordinul zecilor de milioane de euro.

Sarcom avea o singură fabrică cu 120 de angajați, iar tot businessul a avut o cifră de afaceri de 56,9 milioane de lei în 2020, cu un profit net de de 12,3 milioane de lei. Problema celor doi frați Aurel și Marinică Potop de a nu putea să lase afacerea copiilor pentru că aceștia nu voiau să o preia nu este nouă. Odată cu trecerea anilor, pentru că totuși au trecut 30 de ani de la Revoluție, mai mulți oameni de afaceri, patroni, antreprenori, se vor confrunta cu această problemă, cui lasă businessul, cine poate să îl ducă mai departe, cum poate să rămână în familie încă o generație.

Cei doi frați au mers pe varianta vânzării afacerii către un fond de investiții românesc – ROCA Investments, desprins ca linie de business separată din CITR/Impetum Group, unde în joc sunt banii echipei de la CITR, cu Andrei Cionca, Dan Șucu de la Mobexpert, frații Pavăl de la Dedeman sau Banca Transilvania, printre alții. Problema multor afaceri din România, care nu sunt foarte multe suficient de puternice, este că fondatorii, acționarii principali nu au reușit să se desprindă treptat din business, din conducerea executivă și să crească sau să aducă manageri din afară care să poată prelua conducerea afacerii într-un mod independent. Așa că fondatorii se trezesc că anii trec și businessul pe care l-au fondat depinde tot de ei. În aceste condiții, dacă nu au cum să-l predea în familie, trebuie să-l vândă, poate înainte de-a fi prea târziu, înainte să intre pe o pantă descendentă. Din păcate, cei mai mulți dintre antreprenorii români, cu afaceri destul de viabile și bancabile, au respins listarea companiei lor la Bursă, o operațiune care le-ar fi permis să încaseze o parte din bani prin vânzarea unui pachet de acțiuni, să aducă un board independent și o conducere executivă și poate să rămână afacerea în familie. Acest model este prezent în țările vestice de decenii. Sunt și câteva modele în România care au fost de succes. Spre exemplu TeraPlast Bistrița, unde Dorel Goia, antreprenorul care controlează compania, a adus-o la Bursă, a avut încredere să aducă o conducere executivă și treptat a vândut o parte din acțiuni, el ajungând în prezent la 46%, în timp ce ceilalți acționari dețin restul, din care fondul de pensii NN Pensii are 12% din companie. TeraPlast a avut în ultimii doi ani una dintre cele mai spectaculoase creșteri bursiere, valoarea unei acțiuni crescând de la 0,15 lei în 2019, de exemplu, până la 1,28 lei acum. Capitalizarea bursieră a ajuns la 2,78 miliarde de lei. Deși are numai 46% din acțiuni, Dorel Goia controlează în continuare afacerea. Poate cel mai bun exemplu este cel al Băncii Transilvania, unde Horia Ciorcilă, unul dintre fondatori, care are mai puțin de 5% din acțiuni, controlează în continuare banca, fiind și președintele Consiliului de Administrație de 20 de ani. Banca Transilvania a ajuns prima bancă din România prin achiziția a trei bănci și are o valoare bursieră de 16,4 miliarde de lei, adică 3,31 miliarde de euro. (În 1994 banca a pornit cu un capital de 4 milioane de dolari.)

Dacă antreprenorii români care își pun problema predării afacerii pe care au fondat-o s-ar gândi mult mai serios la listarea la Bursă prin vânzarea unei părți din acțiuni, dar cu păstrarea controlului, businessul din România, în ansamblu, ar fi mai puternic. Pe piață sunt bani care stau degeaba, inclusiv bani românești obținuți din alte afaceri, care de-abia așteaptă să fie plasați în afara imobiliarelor. România are numai 704 companii mari, adică cele care au o cifră de afaceri de peste 50 de milioane de euro, dar din care marea majoritate sunt multinaționale. Avem numai 8.200 de companii medii, cu o cifră de afaceri cuprinsă între 10 și 50 de milioane de euro, conform unui studiu al companiei de analiză Keysfin, pe baza datelor din anul financiar 2020. Avem 47.400 de companii mici, cu afaceri între 2 și 10 milioane de euro. Restul de 95% din companiile din România sunt microîntreprinderi. România, economia românească, ar avea nevoie de mai multe companii românești mijlocii și mari, și poate chiar mici, având în vedere că aici se încadrează și companii care pot să ajungă la 10 milioane de euro cifră de afaceri.

Fondurile de pensii din România Pilon II, care au intrări de peste 1 miliard de euro pe an de la angajații români (3,75% din salariul brut al unui angajat se duce într-unul din cele șapte fonduri de pensii Pilon II), de-abia așteaptă să vină și alte companii la Bursă ca să-și plaseze banii. Antreprenorilor români le este frică că, dacă vin la Bursă, o să le fure” cineva compania. Ce nu înțeleg ei este că fondurile care intră într-o companie sau investitorii din retail nu vizează preluarea companiei pentru că nu ar ști să o conducă. Ei vor doar un loc unde să plaseze milioane, zeci de milioane de euro și să aibă un randament bun la dividende și o creștere rezonabilă a valorii acțiunilor. Nimeni nu vrea să muncească, să-și bată capul cu o fabrică sau cu o capacitate de producție. Așa că patronii români pot să fie siguri că nu le vrea nimeni locul. Eu acum sper ca ROCA Investments să crească mai departe compania Sarcom și s-o listeze la Bursă. Nu de alta, dar și fondurile de investiții au nevoie ca Bursa de la București să aibă companii noi, să aibă acțiuni interesante pentru a atrage atenția investitorilor. O piață bună de exit dintr-o afacere (toată lumea se plânge că multiplii de evaluare în România sunt mai mici decât ce întâlnim în Polonia, Cehia, Ungaria) nu se creează de la sine, chiar și fondurile de investiții au nevoie de o piață de exit.

(cristian.hostiuc@zf.ro)