BM Storytellers - poveștile ultimilor zece ani spuse de Mihai Albu, Toni Iordache și Radu Enache

2008 a început în extaz și s-a terminat în agonie. Pentru cei mai mulți oameni de afaceri din România, 2008 a fost anul cel mai bun, cu cele mai bune rezultate înregistrate și cu cel mai bun profit. Criza și-a făcut simțită prezența abia spre sfârșitul anului sau chiar în 2009, în cazul afacerilor mai puțin expuse la finanțare sau la contactul direct cu businessurile afectate.

“Mai duduie economia în 2008? Mai cresc dobânzile la credite? Cât vor mai crește salariile? Cu cât se vor mai scumpi casele?“ Așa este că vă vine să zâmbiți când citiți aceste întrebări? Ele erau pe prima copertă Business Magazin din 2008, în care oamenii de afaceri comentau cele mai importante teme pentru anul care tocmai începuse. Se vorbea despre un an de așezare, de la eoliene până la imobiliare și credite, dar nu era vorba nicidecum despre începerea scăderii, deși semnalele începuseră să apară în presa de peste ocean. Cea mai proastă veste pentru businessul românesc la începutul lui 2008 era că euro ar putea ajunge la 4 lei, iar depășirea pragului de 3,6 lei în ianuarie era descurajantă. În rest, lucrurile mergeau mai bine ca niciodată.

Coperțile Business Magazin din prima parte a lui 2008 au scris istoria businessului românesc pe vârf. Nicolae Petrov, fondatorul Carpatair, vorbea despre atingerea pragului de 100 de milioane de euro în următorii doi ani (în 2013, compania a renunțat la hub-ul din Timișoara, unde poziția dominantă este ocupată acum de Wizz Air, iar la începutul lui 2014 a intrat în reorganizare judiciară). Josef Goschy, hotelierul cu un portofoliu de 3.200 de camere, tocmai adusese în cadrul Unita Turism complexul Amfiteatru-Panoramic-Belvedere din Olimp, pentru care plătise 22 de milioane de euro la sfârșitul lui 2007 (anul acesta, complexul, declasificat, a fost scos la vânzare, la fel ca alte hoteluri din portofoliul Unita Turism). Virgil Mailat, fondatorul Bere Mureș și inventatorul berii la PET, vindea cu 150 de milioane de euro lui Heineken afacerea pe care o crescuse timp de un deceniu și jumătate, iar Doru Lionăchescu (împreună cu partenerii săi) vindea businessul Capital Partners către Piraeus Bank pentru
32 milioane de euro.

Coperțile din a doua parte a lui 2008 au început să menționeze criza și să pună întrebări. „Criza traversează oceanul. Ajunge și la noi?“, „Cum ne schimbă viața criza?“, „Cine va plăti ieșirea din criză?“ au fost cele mai importante semnale de alarmă trase de Business Magazin, pe care le-a piața le-a calificat la momentul respectiv drept alarmante și atât.

Pentru cei trei invitați ai ediției cu numărul al cincilea al BM Storytellers, anul 2008 a început în forță. Radu Enache tocmai vânduse aproape o treime din afacerea pe care o construise în ultimii 12 ani către fondul ceh de investiții PPF (refuzând oferta de vânzare a întregii afaceri) și creiona împreună cu acesta un plan de dezvoltare în valoare de 150 milioane de euro pentru deschiderea a 25 de hoteluri în următorii patru ani. Nu avea nicio emoție: cumpărase toate terenurile, pregătise planurile de construcție și luase și prima tranșă de credite pentru dezvoltare. Planul era ca, după patru ani, cu un portofoliu de 36 de hoteluri și cu aproximativ 3.700 de camere, să vândă afacerea care ar fi avut potențial să valoreze 250 de milioane de euro.

Mihai Albu tocmai se instalase, din decembrie 2007, la cârma afacerilor Inbev din Rusia, un business de peste 1 miliard de dolari. În loc de cadou de bun venit, a nimerit în mijlocul unei revendicări de datorii ale Fiscului rusesc, cu mascați și cu un milion de euro care a zburat instantaneu din contul companiei pe care abia începea să o conducă. Mihai Albu a descoperit însă o piață de la foarte sofisticată în Moscova, începând de la consum și servicii, până la ruptă de restul lumii în estul Rusiei, unde cei mai mulți dintre oameni nu au văzut niciodată o persoană de altă naționalitate.

A stat acolo un an și jumătate, a deschis și a închis fabrici și a învățat să facă business „a la russe“, cu negocieri hotărâte și fără amabilități, cu un model local de gentlemen’s agreement, cu operarea locală a unor noțiuni precum „acum“,  „încredere“ și show-off: „La noi la birou iarna era show de haine de blană. Aveam șase femei în board, în fiecare zi din săptămână veneau cu altă haină de blană. Show off, cuvântul dat și acum erau lucrurile cu care mă întâlneam acolo zi de zi, atât în business, cât și în viața privată“. După un an și jumătate, a plecat nu numai din Rusia, ci și din Inbev (după 14 ani în companie și cu 6 luni înainte de terminarea mandatului), deoarece „mai era un singur nivel de management deasuprea mea și știam că nu voi putea accede acolo, pentru că era o companie intens politizată“.

Toni Iordache începuse 2008 pe Wall Street și presimțea că urmează să se întâmple ceva rău. Presimțea asta din decembrie 2006, când un bond emis de Bear Stearns a înregistrat brusc o scădere a valorii; era un fapt fără precedent și a fost un semnal pentru el, pe atunci structured credit desk risk manager la Fortis Bank New York. A fost primul semn al crizei financiare care a început în SUA și care a trecut rapid oceanul, împreună cu fostul manager de risc al Fortis, care a devenit specialistul în risc de la Deloitte România.

Comparația făcută de Iordache în toamna lui 2008 între New York și București nu este răutăcioasă, după cum explica managerul, ci are la bază faptul că „în afară de New York și Londra, unde se dă ora exactă pe piața financiară, nu există volum de tranzacții, nu există sofisticare, nu există investitori“: „Nivelul tranzacțiilor la BVB e mai mic decât nivelul tranzacțiilor pe care îl făceam eu singur într-o zi. Profitul unui trader era mai mare decât profitul unei bănci de aici. Sunt desk-uri care fac 300 de milioane profit pe an. În România, puține sunt băncile care fac 300 de milioane profit pe an“.

Între timp, lucrurile s-au mai așezat pe ambele maluri ale oceanului. Dar povestea lui 2008 rămâne de referință pentru oamenii de afaceri care i-au supraviețuit și care au învățat că businessul nu merge doar în sus sau doar în jos. 2008 a fost o lecție de învățare a umilinței și a echilibrului, care a schimbat definitiv fața businessului din toată lumea.

RADU ENACHE este proprietarul lanțului Continental.

Absolvent al Facultății de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din București, Enache a lucrat la ICEMENERG până în 1990, când a preluat conducerea institutului.

În 1993 a devenit consultant de investiții și a înființat International Consult, care oferea servicii investitorilor din străinătate. A intermediat achiziția Ursus de către Brau und Brunnen, intrarea pe piață a Vileroy & Boch prin achiziția Mondial din Lugoj și altele.

Omul de afaceri a intrat în acționariatul Continental în perioada 1994-1995, când acesta a fost privatizat. La momentul respectiv, Continental avea cinci hoteluri, iar Radu Enache deținea mai puțin de 10% din acțiuni. Au urmat majorări de capital, iar după zece ani a ajuns acționar majoritar.

În 2008, în acționariatul Continental intrase recent fondul de investiții PPF, care achiziționase 30% din acțiuni. Pachetul PPF a fost ulterior achiziționat de GED. Lanțul Continental este format din 9 hoteluri, dar portofoliul omului de afaceri mai include și cele 4 hoteluri operate de Ibis pe piața din România.
 

Citiți aici discursul complet al lui Radu Enache de la BM Storytellers.

TONI IORDACHE este antreprenor.

Fost olimpic la matematică, Toni Iordache a ales să meargă la Politehnică, în 1987. Când a devenit inginer, și-a dat seama că urmează o schimbare și a decis să facă și Cibernetică, pe care a absolvit-o în 1995.

În 1996 lucra la Procter & Gamble și a primit o bursă pentru un MBA în Statele Unite. A terminat cu 3,95 din 4 și un singur B, cu scopul de a ajunge să lucreze pe Wall Street. În iunie 1998, ajunge trader la Citibank, unde lucrează până în 2001. Trece apoi la ICAP, un fond speculativ (hedge fund) unde ia contact cu zona instrumentelor financiare de risc și unde trăiește criza dotcom. Apoi trece pe la Deutsche Bank, iar pe urmă la JPMorgan, unde era „vicepreședinte, dar ca nivel profesional, nu executiv. Eu administram riscuri, nu conduceam oameni“. Criza l-a găsit la Fortis Bank New York, pe o poziție de structured credit desk risk manager.

În toamna lui 2008, după căderea Wall Street-ului, Toni Iordache, atunci în vârstă de 41 de ani, a acceptat un job de senior manager enterprise risk services la Deloitte România. Nu a stat nici jumătate de an, s-a întors la New York și a gestionat riscul noii întreprinderi financiare Bank of America Merryll Lynch. După alți doi ani, a revenit în România și a devenit antreprenor.

Citiți aici discursul complet al lui Toni Iordache de la BM Storytellers.

MIHAI ALBU este manager, administrator al unui fond de investiții.

 Mihai Albu a intrat în industria berii în 1996, după o experiență importantă în cadrul îmbuteliatorului local al mărcii Pepsi, fiind numit director de marketing și de vânzări al filialei românești a InBev, producătorul Bergenbier (astăzi, proprietarul Bengenbier este Molson Coors, o companie producătoare de bere din Canada și SUA).

În 2002 a fost desemnat să conducă operațiunile din România, iar din 2006 a fost promovat în cadrul filialei pentru Europa Centrală și de Est. De la sfârșitul lui 2007, Albu a fost numit președintele InBev Rusia, o companie formată din zece fabrici de bere cu 9.000 de angajati și un rulaj anual de peste 1,1 miliarde de euro.

În 2009 a plecat din Inbev și a revenit în România, unde conduce un proiect deținut de fondul de investiții Mezzaninne Management.

Citiți aici discursul complet al lui Mihai Albu de la BM Storytellers.