Cum a ajuns Iranul, o țară care era plină de tineri inventivi, antreprenori vizionari, mentori educați în străinătate și investitori, în situația actuală? Cine sunt adevărații vinovați și care au fost interesele lor?

Pentru o clipă, Iranul a avut o industrie A tehnologieI înfloritoare care promitea oamenilor și economiei un viitor mai bun. Dar regimul ayatollahilor a sufocat-o.

Cândva, scena tehnologică din Iran era la fel de vibrantă ca oricare alta din lume – una plină de tineri inventivi, antreprenori vizionari, mentori educați în străinătate și investitori cu experiența continentelor. Sancțiunile americane confereau un avantaj aparte, deoarece firmele de tehnologie dominante în Occident, precum Uber și Amazon, nu puteau funcționa în Iran. Iranienii puteau umple acest gol cu propriile invenții, scrie The Atlantic.

Povestea startup-urilor iraniene ar fi putut fi una triumfătoare pentru sectorul privat iranian și pentru o generație tânără care căuta oportunități și conexiune cu lumea exterioară. În schimb, aceasta este o poveste despre furt. Orice produceau antreprenorii și investitorii iranieni, guvernul lor era hotărât să li-l ia. 

Pentru a descoperi această istorie, The Atlantic a discutat cu peste 70 de persoane din interiorul și din afara Iranului și a examinat mii de pagini de înregistrări și e-mailuri guvernamentale și corporative cândva secrete. În cinci ani de reportaj, a înțeles că saga sectorului tehnologic iranian este o poveste scurtă despre cum economia țării a ajuns să fie dominată de puteri fără răspundere, într-o societate guvernată de frică.Said Rahmani și-a comparat adesea povestea vieții cu intriga romanului Alchimistul de Paulo Coelho, în care un tânăr păstor pornește într-o călătorie lungă și anevoioasă pentru a-și găsi comoara, doar pentru a afla că aceasta stătea îngropată lângă casa lui de la bun început.

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părți ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancțiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziționarea de produse și servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alți dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web și a configura servere.

Said a crescut în Iran în deceniul de dinainte de revoluția din 1979 și a plecat în America la scurt timp după aceasta. A studiat în străinătate, a obținut jobul visurilor sale la IBM, apoi a renunțat la el pentru a lansa un start-up de ultimă generație în industria stocării datelor. În 2011 s-a întors la Teheran – mai întâi pentru a explora posibilități de afaceri pentru o companie internațională de investiții, apoi, când compania a dat înapoi, pentru a înființa propriul fond de capital de risc. Said era proaspăt bărbierit, cu părul tuns scurt, grizonat și ochelari subțiri și dreptunghiulari. Era carismatic, muncitor și extrem de optimist. În Iran, a identificat o mână de startup-uri promițătoare: platforme pentru comerț electronic, partajare video, plăți, călătorii, anunțuri publicitare. Fondul său, numit Sarava, nu numai că ar fi investit în astfel de eforturi, dar le-ar fi oferit și mentorat, astfel încât să cultive un ecosistem complet nou de antreprenori locali. Cel mai de succes proiect al Sarava a fost un site de electronice de larg consum numit Digikala. Fondatorii săi au fost Hamid și Saeid Mohammadi, gemenii identici ai unui brutar. Pentru a lansa Digikala în 2006, unul dintre frați și-a vândut mașina, iar celălalt a folosit bani destinați nunții sale. Aceștia operau dintr-un birou pe care fratele lor mai mare li-l împrumutase, iar angajații făceau livrări în Teheran pe scutere motorizate. Said a investit puțin peste jumătate din fondurile inițiale ale Sarava în Digikala, care a oferit firmei sale o participație de 51% în companie. Cu această investiție, Digikala a evoluat de la un site web axat pe electronice, care atrăgea în principal adolescenții pasionați de tehnologie, la un comerciant cu amănuntul universal – versiunea iraniană a Amazon. A înființat centre de distribuție în toată țara și oferea livrare a doua zi. În scurt timp, chiar și iranienii fără experiență în cumpărături online au început să comande de la Digikala. Până la sfârșitul anului 2014, compania ajunsese să primească 3.000 de comenzi pe zi și era evaluată la 150 de milioane de dolari. Sarava a susținut, de asemenea, un accelerator numit Avatech, care oferea companiilor aflate la început de drum mentorat, spațiu de lucru și finanțare în schimbul unei participații minoritare. Sute de echipe au aplicat. Printre fondatorii aleși s-au numărat unii care aveau poze cu liderul suprem Ali Khamenei setate ca imagine de fundal pentru ecran, iar alții ai căror prieteni fuseseră închiși în timpul protestelor opoziției.

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părți ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancțiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziționarea de produse și servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alți dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web și a configura servere. Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online și serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicațiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o țară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îți erau părinții sau de unde veneai. În industria tehnologică, chiar și fiii unui brutar puteau avea succes. Frații Mohammadi au început să viseze la extindere în afara Iranului. Deoarece sectorul startup-urilor era atât de nou și se dezvolta atât de rapid, guvernul avea puțin control asupra lui. Industria tehnologică era „o bulă în care oamenii puteau decide cum vor să conducă o echipă, cum tratează femeile din echipă, care sunt regulile privind purtarea vălului la birou”, a spus un director european care a lucrat în acest sector. „Eram atât de puțin vizibili încât chiar puteam face ceva.” În 2015, o companie din prima generație a Avatech a produs un videoclip muzical filmat în birourile Avatech. A adaptat muzica piesei „We Will Rock You” a trupei Queen cu versuri persane pentru a surprinde parcursul solitar, dar plin de satisfacții, al fondatorului startup-ului: „Mulți spun că nu va funcționa. Voi spuneți că va funcționa. Acum duceți-vă și arătați-le cine are dreptate!” Fondatorii companiilor cărora Avatech le-a fost mentor, așezați în fața laptopurilor lor, băteau din palme și cu mâinile în mese în ritmul distinctiv al melodiei, acompaniați de o chitară electrică. A doua zi după încărcarea videoclipului, unul dintre colegii lui Said a primit apeluri telefonice de la persoane pe care le cunoștea, care îl mustrau și îi spuneau că videoclipul era interpretat ca promovând cultura occidentală. Acesta a fost un avertisment timpuriu pentru probleme care urmau să vină. O foarte mică parte din economia Iranului poate fi descrisă ca aparținând pe deplin sectorului privat. Multe dintre cele mai mari industrii ale țării operează prin intermediul unor companii deținute de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (CGRI). Altele prin subsidiare ale unor agenții, cunoscute sub numele de bonyade, care răspund clerului. Aceste entități puternice resping concurența prin amenințări implicite sau explicite. Când Said a înființat Sarava, i-a căutat pe cei mai independenți investitori privați pe care i-ar fi putut găsi. Unul dintre ei era un fost profesor la Rhodes care se întorsese în Iran și înființase un fond de investiții în 2005. Alți investitori ai Sarava făcuseră sau moșteniseră averi în industria textilă, a fisticului și a junk foodului, în unele cazuri înainte de revoluție. Dar anumite conexiuni cu statul – chiar dacă indirecte, prin intermediul băncilor sale – erau inevitabile. La început, companiile de tehnologie operau într-un spațiu juridic pe care codul comercial învechit al țării nu îl cartografiase încă. Aceasta însemna că nu erau nici guvernate, nici protejate de vreo lege aplicabilă. Avantajul în acest sens a fost mai degrabă pentru regim decât pentru întreprinderi: statul avea o înclinație spre aplicarea arbitrară a legii și luarea de mită măruntă și avea multe pârghii pe care le putea folosi pentru a interfera cu companiile private. Totuși, anii de boom tehnologic – mijlocul anilor 2010 – au coincis în mare măsură cu un moment optimist în Iran. Fostul președinte Hassan Rouhani curta un acord nuclear cu Occidentul care oferea promisiunea ridicării sancțiunilor, iar scena tehnologică avea aliați în interiorul guvernului ales. Sorena Sattari, vicepreședintele lui Rouhani pentru știință și tehnologie, s-a prezentat ca un pasionat de tehnologie. Familia sa avea legături cu liderul suprem, ceea ce l-a transformat într-o persoană de încredere, cu influență dincolo de funcțiile sale oficiale. În culise, a fost și consilier informal pentru sectorul startup-urilor, întâlnindu-se cu Said și alți executivi. Pe măsură ce negocierile privind acordul nuclear cu Iranul se apropiau de finalizare în 2015, interesul investitorilor străini pentru Iran a atins un nivel comparabil cu frenezia. Said credea că Sarava avea nevoie de 100 de milioane de dolari pentru a finanța transformarea pe care o avea în minte pentru Digikala. A strâns mai mult de dublul acestei sume. Industria tehnologică iraniană era acum cea mai fierbinte scenă din țară, iar Sarava, la bine și la rău, era în centrul ei.

Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online și serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicațiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o țară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îți erau părinții sau de unde veneai.

Punctul de cotitură a venit la sfârșitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ținut un discurs în fața a sute de comandanți în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuțile și transmițând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în țară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală. Într-un alt discurs, câteva săptămâni mai târziu, Khamenei a folosit cuvântul pentru „infiltrare”, nofooz, de 54 de ori și a vorbit despre rețele de influență economică legate de America în interiorul țării. Acordul nuclear ridicase perspectiva unei conexiuni reale cu restul lumii, iar Khamenei nu își dorea nimic de genul acesta. Scena startup-urilor, cu conferințele, atelierele și acceleratoarele sale, cu cultura sa asemănătoare cu cea din Silicon Valley, cu investitorii și consilierii săi străini, i se părea lui și altora că este vârful de lance al unei astfel de amenințări. Curând, reprezentanții serviciilor de securitate au început să sperie antreprenorii cu atacuri publice, interogatorii și arestări. Apoi, intermediari oportuniști, cu un picior în sectorul privat și celălalt în securitate, le-au oferit fondatorilor protecție – în schimbul unei părți din companiile lor aflate în creștere rapidă. A fost o mare înșelătorie. În 2016, un cont misterios a apărut pe rețelele de socializare. Se numea Shabnaameh, cuvântul persan pentru „samizdat” (cuvânt din rusă descriind practica disidentă de multiplicare și distribuire clandestină a literaturii și publicațiilor cenzurate în fostul bloc sovietic și în alte țări cu regim totalitar), iar postările sale erau scrise în stilul furtiv al unui curajos susținător al adevărului care se opune unui establishment dubios. Părea că a fost creat în adâncul securității lui Khamenei, ca parte a unei reacții negative împotriva acordului nuclear. Printre țintele sale se număra industria tehnologică, pe care a prezentat-o ca parte a unei rețele care urmărea o schimbare de regim susținută de SUA. Contul i-a numit pe Said și Sarava ca având „roluri esențiale în proiectul de schimbare”. Spre sfârșitul anului 2016, Shabnaameh a lansat o docudramă care pretindea că dezvăluie legăturile startup-urilor cu Occidentul. Numele lui Said, Digikala și Avatech apăreau pe un afiș care promova filmul. Filmul în sine conținea un fragment din videoclipul muzical „We Will Rock You” filmat în birourile Avatech și includea o scurtă apariție a unui om de afaceri iraniano-american, Siamak Namazi, care atunci era ținut prizonier de CGRI. Namazi stătea pe un fundal negru, părând slab și tras, cu vocea slabă. Niciun cineast obișnuit nu ar fi putut avea acces la un prizonier atât de cunoscut. Said a vrut să calmeze îngrijorările forțelor de securitate cu privire la Sarava, încercând să obțină investiții cu banii generați de regim. El a abordat companii care nu erau sub sancțiuni, dar care încă erau deținute parțial de bonyadele sistemului. Dar aceste discuții nu au dus nicăieri. Potrivit unei surse în cunoștință de cauză, forțele de securitate le-au sfătuit pe bonyade să stea departe de Sarava: Said era cineva în care regimul nu putea avea încredere și nu-l puteau controla. A fost chemat la interogatorii aproape săptămânal timp de mai bine de un an. Nervii îi erau zdruncinați, iar somnul îi era afectat. Nu știa în cine să aibă încredere și nu putea alunga suspiciunea că cei din jurul său erau informatori. A încercat să-și convingă antagoniștii că nu are nimic de ascuns. A organizat întâlniri cu persoane influente din interiorul și din afara guvernului. Dar aceste eforturi păreau că nu fac decât să alimenteze suspiciunile despre el.

Comparativ cu giganții de stat care pompau petrol sau forjau oțel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuție de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor. Uneori, companiile primeau scrisori judiciare oficiale în care se solicitau informații specifice care ar putea ajuta la rezolvarea unei infracțiuni. Alteori, autorități misterioase pur și simplu îi sunau pe directori și le cereau date generale despre utilizatori care acopereau anumite perioade. Mulți directori au găsit modalități de a justifica respectarea acestor cerințe. Dacă refuzau, companiile lor – și toate locurile de muncă bine plătite pe care le ofereau tinerilor iranieni – ar fi fost în pericol. Dar nu puteau evita disonanța cognitivă. Se considerau deschiși la minte, moderni și liberali. Această concepție despre sine intra în conflict cu ceea ce li se cerea să facă. „Aici eșuezi ca persoană”, a explicat un director executiv. „Îți dai seama că nu poți scăpa de acest lucru. Faci parte din el.” Antreprenorii iranieni din domeniul tehnologiei își construiseră afacerile pe un paradox. Ei au fost inspirați de miturile din Silicon Valley despre concurența acerbă, designul axat pe utilizator pus pe primul loc și perturbare. Dar Silicon Valley a apărut într-o epocă și un loc în care accesul la infrastructură, în special la internet, era relativ liber și deschis. Economia Iranului era construită pe rețele închise. Când valul de startup-uri a ajuns pe țărmurile Iranului, s-a lovit de o cenzură extinsă pe internet, de limite stricte de acces și o filozofie anticoncurențială care a pătruns în sectorul privat. La început, companiile de tehnologie puteau supraviețui și chiar prospera în aceste limite. Dar au descoperit rapid că restricțiile le erodau esența. Autoritățile de aplicare a legii aveau un control enorm asupra existenței sau dispariției startup-urilor. Ei stabileau ce aplicații puteau fi descărcate, ce produse erau vândute și dacă site-urile web puteau fi vizitate de public. În aceste circumstanțe, multe companii au depus eforturi mari pentru a avea liniște cu autoritățile. Una dintre ele, o aplicație de ride-hailing numită Tapsi, a fost lansată cu investiții din partea finanțatorilor CGRI. O altă aplicație de ride-hailing, Snapp, și-a vândut o parte din acțiuni către o companie de telecomunicații deținută de bonyade. Câțiva directori din domeniul tehnologiei i-au ajutat pe cenzorii regimului să controleze internetul la care aveau acces iranienii.

***

Unul dintre investitorii care au descoperit Sarava i-a sugerat lui Said să invite în consiliul de administrație un om a cărui prezență ar putea atenua problemele companiei cu regimul. Investitorul a spus: „Tipul ăsta vorbește limba lor”, a povestit Said mai târziu. A fost de acord să o facă, considerând că un loc în consiliul de administrație din șapte nu era mult de cedat dacă ar fi arătat regimului că Sarava nu reprezenta o amenințare. Într-o zi, membrul consiliului de administrație a venit la Said cu o ofertă. Sarava își putea rezolva problemele, a spus el, dacă Said accepta să renunțe la 15% din acțiunile sale. Said i-a cerut mai multe detalii: cine făcea această ofertă? În numele cui lucra? Omul regimului a ezitat. Said a refuzat oferta. Dar mesajul transmis a fost clar: numai renunțând la o parte din compania sa el putea spera să fie în siguranță. În decembrie 2017, Said și-a dus câțiva dintre directorii executivi într-o excursie corporativă pe insula iraniană Qeshm, o comunitate de pescari cu peșteri de sare, păduri de mangrove și canioane dramatice. În echipă se afla Emad Shargi, un om de afaceri iraniano-american plăcut și chipeș. Shargi nu era un director executiv al Sarava, dar uneori făcea consiliere informală, neplătită. În ultima zi a călătoriei lor, în timpul ultimei lor excursii, directorii au aflat că microbuzul lor fusese spart. Au găsit o piatră de mărimea unui pepene galben, înconjurată de cioburi de sticlă albastru-verzuie. Din autobuz lipseau câteva genți, inclusiv a lui Shargi, în care se aflau cele două pașapoarte ale sale, cel american și cel iranian. Spargerea a fost aproape sigur pusă în scenă de serviciile de securitate, poate ca avertisment. Dar Shargi nu era deosebit de îngrijorat. Gențile altor persoane fuseseră, de asemenea, luate și, în câteva săptămâni, a reușit să obțină copii noi ale pașapoartelor sale. Nu după mult timp, el și Said au părăsit Iranul împreună pentru a se întâlni cu investitori din Europa. Când Said s-a întors în Iran la sfârșitul lunii ianuarie 2018, pașaportul i-a fost confiscat la aeroport. Autoritățile susțineau că Sarava se implicase în spălare de bani și că investițiile sale străine erau false. Au obligat compania să predea teancuri de documente. El l-a avertizat pe Shargi să stea departe, dar pe 18 martie și Shargi s-a întors în Iran pentru a sărbători Anul Nou Iranian. În jurul orei 2 dimineața, pe 24 aprilie 2018, gardienii care lucrau în tura de noapte într-un cartier de afaceri aglomerat din nordul Teheranului au observat ceea ce li s-a părut a fi un jaf. Bărbați se agitau prin sediul Sarava, aflat într-o clădire de birouri a cărei fațadă distinctivă semăna cu modelele geometrice ale artei islamice. Dar nu a fost un jaf. Bărbații erau agenți ai CGRI, iar cu ei se afla Emad Shargi. Cu două ore mai devreme, agenți înarmați au jefuit casa în care stătea, l-au îndesat pe Shargi pe bancheta din spate a unuia dintre sedanurile lor Peugeot și l-au adus la Sarava, unde au spart ușa cu piciorul. Agenții au cărat în saci de gunoi și cutii aproape tot ce nu era fixat cu șuruburi și chiar și unele lucruri care erau fixate, cum ar fi monitoarele mari cu ecran plat din sala de conferințe. Au sigilat ușa biroului cu un autocolant care preciza că biroul fusese închis în urma „unui ordin de la un onorabil funcționar judiciar”. I-au înmuiat degetul lui Shargi în cerneală neagră și l-au forțat să semneze și să-și imprime amprenta pe un document judiciar care menționa unele dintre obiectele pe care le luaseră. Apoi l-au dus pe Shargi la închisoare.

***

În următoarele opt luni, Shargi a fost interogat timp de sute de ore. Un anchetator l-a întrebat insistent despre investitorii de la Sarava. Shargi știa puțin despre aceste detalii, iar el le-a spus ofițerilor acest lucru. A fost sincer cu privire la ceea ce credea despre Said și munca pe care o făcea. „Dacă această țară ar avea 1.000 de Said Rahmani, am avea o țară diferită”, le-a spus el. Unul câte unul, fondatorii de tehnologie iranieni au fugit în Europa și America de Nord. Nu și frații de la Digikala – ei au rămas în țară, deși păreau descurajați. „N-ai avut niciodată acel sentiment de curaj, acel sentiment de încredere în sine, sentimentul pe care îl are Elon Musk, pe care îl are Mark Zuckerberg”, a spus ulterior public Saeid Mohammadi. „Sentimentul că ai avut succes în propria țară.” În mai 2019, Said a plecat în Marea Britanie, intenționând să se întoarcă. Dar în timp ce se afla în străinătate, a aflat de o scrisoare pe care un minister o trimisese uneia dintre companiile din portofoliul Sarava. Aceasta preciza că companiei i se interzicea să utilizeze anumite servicii guvernamentale, cu excepția cazului în care Said era înlăturat din consiliul său de administrație. Într-o altă scrisoare, un oficial de informații din guvernul local al Teheranului a cerut companiilor și organizațiilor municipalității să stea departe de Sarava și de portofoliul său. La următoarea adunare a acționarilor, la mijlocul lunii iulie, Said a demisionat din funcția de director executiv și membru al consiliului de administrație al Sarava, în speranța că companiile din portofoliu ar putea continua să funcționeze. Regimul câștigase această rundă. Acționarii au ales noul consiliu de administrație și directorul general al Sarava dintr-o listă pe care directorii companiei o împărtășiseră în prealabil unui oficial al serviciilor de informații. Compania s-a angajat, de asemenea, să examineze membrii consiliilor de administrație ale companiilor din portofoliul său „în coordonare cu autoritățile relevante”, a scris un director executiv al Sarava aceluiași oficial al serviciilor de informații trei zile mai târziu. Directorul executiv a comunicat numele celor din consiliul de administrație nou ales al Sarava, adăugând: „Dacă vreuna dintre persoanele nominalizate nu este considerată potrivită, vă rugăm să solicitați ca o altă persoană calificată să fie aleasă de acționari și prezentată de comitetul menționat anterior”. Ar salva cu adevărat un astfel de compromis compania? La mijlocul lunii august, Said le-a scris lui Mahmoud Alavi, ministrul serviciilor de informații al lui Rouhani, și lui Hossein Taeb, șeful aripii de informații a CGRI, precum și lui Sattari, vicepreședintele pentru știință și tehnologie. O întrebare dureroasă era tema centrală a scrisorii: ce anume făcuseră Said și Sarava pentru a merita tratamentul pe care îl primiseră din partea autorităților? Sarava instruise companiile din portofoliul său să își plătească impozitele, să fie transparente și să țină evidența contabilă curată, chiar și atunci când acest lucru le cauza probleme. „În ultimii opt ani, am acționat pe baza transparenței, a demnității umane și a unei credințe profunde în principiile umane, bazându-mă pe Dumnezeu cel  atotputernic”, a scris Said. A primit curând un fel de răspuns, nu direct. Pe 21 august, Taeb i-a scris șefului uneia dintre cele mai puternice bonyade. Având în vedere „problemele și preocupările de securitate” legate de Sarava, agenția trebuia să se abțină de la semnarea oricăror acorduri cu Sarava și firmele sale din portofoliu, inclusiv Digikala, și să ia în considerare rezilierea oricăror acorduri existente, a ordonat Taeb. Scrisoarea a ajuns la Said. Era o confirmare, în caz că avea nevoie de mai multe informații, că niciuna dintre pledoariile sale nu a făcut nici cea mai mică diferență. Sarava era eliminată de pe scena tehnologică a Iranului. Ani de presiuni neîncetate – campanii de denigrare, interogatorii, arestări, o percheziție violentă și încercări necinstite de preluare a controlului – reușiseră să o înfângă. În 2020, Digikala avea nevoie de o infuzie de cash. Un investitor interesat a fost o importantă companie iraniană de telecomunicații deținută parțial, prin intermediul mai multor filiale, de Setad-e Ejrayi, o bonyadă controlată de Khamenei. Digikala și Sarava au refuzat oferta și au încercat să avanseze prin listarea la Bursa de Valori din Teheran sau prin atragerea altor investitori – doar pentru a-și vedea drumul blocat la fiecare pas. O întâlnire cu comitetul de reglementare care supraveghea ofertele publice a fost anulată, fără nicio explicație. Orice cumpărător care a manifestat interes – chiar și cei cu legături cu guvernul – a fost avertizat de securitate să renunțe. Spre începutul anului 2024, compania de telecomunicații a abordat din nou Digikala cu o ofertă de a-i cumpăra majoritatea acțiunilor. Aproape simultan, procurorul din Teheran a depus o plângere penală împotriva Digikala, susținând că vindea articole care insultau figuri sfinte. Produsele erau căni cu desene animate, cu nume comune iraniene precum Fatemeh și Maryam, dintre care unele erau nume de figuri religioase. Dovezi slabe de blasfemie. Cu toate acestea, un director executiv al Digikala a fost închis pentru scurt timp, iar alții au fost chemați la întâlniri respectuoase, dar totuși amenințătoare, cu poliția. Frații Digikala au ajuns la concluzia că nu au de ales decât să vândă o participație minoritară la companie, deoarece, dacă nu o fac, „mai devreme sau mai târziu, un dezastru se va abate asupra lor”, a spus o persoană care i-a cunoscut. Tranzacția a evaluat Digikala la aproximativ 550 de milioane de dolari. Said și o altă persoană aflată la curent cu discuțiile au considerat acest lucru ca o subevaluare brutală. Și, până când toți banii au fost plătiți, moneda iraniană își pierduse aproximativ 30% din valoare, făcând din achiziție un chilipir. „A fost mai degrabă o confiscare decât o achiziție”, a explicat cineva cu cunoștințe despre tranzacție.   

Cândva, scena tehnologică din Iran era la fel de vibrantă ca oricare alta din lume – una plină de tineri inventivi, antreprenori vizionari, mentori educați în străinătate și investitori cu experiența continentelor. Sancțiunile americane confereau un avantaj aparte, deoarece firmele de tehnologie dominante în Occident, precum Uber și Amazon, nu puteau funcționa în Iran. Iranienii puteau umple acest gol cu propriile invenții, scrie The Atlantic. Povestea startup-urilor iraniene ar fi putut fi una triumfătoare pentru sectorul privat iranian și pentru o generație tânără care căuta oportunități și conexiune cu lumea exterioară. În schimb, aceasta este o poveste despre furt. Orice produceau antreprenorii și investitorii iranieni, guvernul lor era hotărât să li-l ia.  Pentru a descoperi această istorie, The Atlantic a discutat cu peste 70 de persoane din interiorul și din afara Iranului și a examinat mii de pagini de înregistrări și e-mailuri guvernamentale și corporative cândva secrete. În cinci ani de reportaj, a înțeles că saga sectorului tehnologic iranian este o poveste scurtă despre cum economia țării a ajuns să fie dominată de puteri fără răspundere, într-o societate guvernată de frică.Said Rahmani și-a comparat adesea povestea vieții cu intriga romanului Alchimistul de Paulo Coelho, în care un tânăr păstor pornește într-o călătorie lungă și anevoioasă pentru a-și găsi comoara, doar pentru a afla că aceasta stătea îngropată lângă casa lui de la bun început.

Comparativ cu giganții de stat care pompau petrol sau forjau oțel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuție de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor.

Said a crescut în Iran în deceniul de dinainte de revoluția din 1979 și a plecat în America la scurt timp după aceasta. A studiat în străinătate, a obținut jobul visurilor sale la IBM, apoi a renunțat la el pentru a lansa un start-up de ultimă generație în industria stocării datelor. În 2011 s-a întors la Teheran – mai întâi pentru a explora posibilități de afaceri pentru o companie internațională de investiții, apoi, când compania a dat înapoi, pentru a înființa propriul fond de capital de risc. Said era proaspăt bărbierit, cu părul tuns scurt, grizonat și ochelari subțiri și dreptunghiulari. Era carismatic, muncitor și extrem de optimist. În Iran, a identificat o mână de startup-uri promițătoare: platforme pentru comerț electronic, partajare video, plăți, călătorii, anunțuri publicitare. Fondul său, numit Sarava, nu numai că ar fi investit în astfel de eforturi, dar le-ar fi oferit și mentorat, astfel încât să cultive un ecosistem complet nou de antreprenori locali. Cel mai de succes proiect al Sarava a fost un site de electronice de larg consum numit Digikala. Fondatorii săi au fost Hamid și Saeid Mohammadi, gemenii identici ai unui brutar. Pentru a lansa Digikala în 2006, unul dintre frați și-a vândut mașina, iar celălalt a folosit bani destinați nunții sale. Aceștia operau dintr-un birou pe care fratele lor mai mare li-l împrumutase, iar angajații făceau livrări în Teheran pe scutere motorizate. Said a investit puțin peste jumătate din fondurile inițiale ale Sarava în Digikala, care a oferit firmei sale o participație de 51% în companie. Cu această investiție, Digikala a evoluat de la un site web axat pe electronice, care atrăgea în principal adolescenții pasionați de tehnologie, la un comerciant cu amănuntul universal – versiunea iraniană a Amazon. A înființat centre de distribuție în toată țara și oferea livrare a doua zi. În scurt timp, chiar și iranienii fără experiență în cumpărături online au început să comande de la Digikala. Până la sfârșitul anului 2014, compania ajunsese să primească 3.000 de comenzi pe zi și era evaluată la 150 de milioane de dolari. Sarava a susținut, de asemenea, un accelerator numit Avatech, care oferea companiilor aflate la început de drum mentorat, spațiu de lucru și finanțare în schimbul unei participații minoritare. Sute de echipe au aplicat. Printre fondatorii aleși s-au numărat unii care aveau poze cu liderul suprem Ali Khamenei setate ca imagine de fundal pentru ecran, iar alții ai căror prieteni fuseseră închiși în timpul protestelor opoziției.

***

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părți ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancțiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziționarea de produse și servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alți dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web și a configura servere. Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online și serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicațiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o țară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îți erau părinții sau de unde veneai. În industria tehnologică, chiar și fiii unui brutar puteau avea succes. Frații Mohammadi au început să viseze la extindere în afara Iranului. Deoarece sectorul startup-urilor era atât de nou și se dezvolta atât de rapid, guvernul avea puțin control asupra lui. Industria tehnologică era „o bulă în care oamenii puteau decide cum vor să conducă o echipă, cum tratează femeile din echipă, care sunt regulile privind purtarea vălului la birou”, a spus un director european care a lucrat în acest sector. „Eram atât de puțin vizibili încât chiar puteam face ceva.” În 2015, o companie din prima generație a Avatech a produs un videoclip muzical filmat în birourile Avatech. A adaptat muzica piesei „We Will Rock You” a trupei Queen cu versuri persane pentru a surprinde parcursul solitar, dar plin de satisfacții, al fondatorului startup-ului: „Mulți spun că nu va funcționa. Voi spuneți că va funcționa. Acum duceți-vă și arătați-le cine are dreptate!” Fondatorii companiilor cărora Avatech le-a fost mentor, așezați în fața laptopurilor lor, băteau din palme și cu mâinile în mese în ritmul distinctiv al melodiei, acompaniați de o chitară electrică. A doua zi după încărcarea videoclipului, unul dintre colegii lui Said a primit apeluri telefonice de la persoane pe care le cunoștea, care îl mustrau și îi spuneau că videoclipul era interpretat ca promovând cultura occidentală. Acesta a fost un avertisment timpuriu pentru probleme care urmau să vină. O foarte mică parte din economia Iranului poate fi descrisă ca aparținând pe deplin sectorului privat. Multe dintre cele mai mari industrii ale țării operează prin intermediul unor companii deținute de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (CGRI). Altele prin subsidiare ale unor agenții, cunoscute sub numele de bonyade, care răspund clerului. Aceste entități puternice resping concurența prin amenințări implicite sau explicite. Când Said a înființat Sarava, i-a căutat pe cei mai independenți investitori privați pe care i-ar fi putut găsi. Unul dintre ei era un fost profesor la Rhodes care se întorsese în Iran și înființase un fond de investiții în 2005. Alți investitori ai Sarava făcuseră sau moșteniseră averi în industria textilă, a fisticului și a junk foodului, în unele cazuri înainte de revoluție. Dar anumite conexiuni cu statul – chiar dacă indirecte, prin intermediul băncilor sale – erau inevitabile. La început, companiile de tehnologie operau într-un spațiu juridic pe care codul comercial învechit al țării nu îl cartografiase încă. Aceasta însemna că nu erau nici guvernate, nici protejate de vreo lege aplicabilă. Avantajul în acest sens a fost mai degrabă pentru regim decât pentru întreprinderi: statul avea o înclinație spre aplicarea arbitrară a legii și luarea de mită măruntă și avea multe pârghii pe care le putea folosi pentru a interfera cu companiile private. Totuși, anii de boom tehnologic – mijlocul anilor 2010 – au coincis în mare măsură cu un moment optimist în Iran. Fostul președinte Hassan Rouhani curta un acord nuclear cu Occidentul care oferea promisiunea ridicării sancțiunilor, iar scena tehnologică avea aliați în interiorul guvernului ales. Sorena Sattari, vicepreședintele lui Rouhani pentru știință și tehnologie, s-a prezentat ca un pasionat de tehnologie. Familia sa avea legături cu liderul suprem, ceea ce l-a transformat într-o persoană de încredere, cu influență dincolo de funcțiile sale oficiale. În culise, a fost și consilier informal pentru sectorul startup-urilor, întâlnindu-se cu Said și alți executivi. Pe măsură ce negocierile privind acordul nuclear cu Iranul se apropiau de finalizare în 2015, interesul investitorilor străini pentru Iran a atins un nivel comparabil cu frenezia. Said credea că Sarava avea nevoie de 100 de milioane de dolari pentru a finanța transformarea pe care o avea în minte pentru Digikala. A strâns mai mult de dublul acestei sume. Industria tehnologică iraniană era acum cea mai fierbinte scenă din țară, iar Sarava, la bine și la rău, era în centrul ei.

Punctul de cotitură a venit la sfârșitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ținut un discurs în fața a sute de comandanți în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuțile și transmițând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în țară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală.

Punctul de cotitură a venit la sfârșitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ținut un discurs în fața a sute de comandanți în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuțile și transmițând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în țară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală. Într-un alt discurs, câteva săptămâni mai târziu, Khamenei a folosit cuvântul pentru „infiltrare”, nofooz, de 54 de ori și a vorbit despre rețele de influență economică legate de America în interiorul țării. Acordul nuclear ridicase perspectiva unei conexiuni reale cu restul lumii, iar Khamenei nu își dorea nimic de genul acesta. Scena startup-urilor, cu conferințele, atelierele și acceleratoarele sale, cu cultura sa asemănătoare cu cea din Silicon Valley, cu investitorii și consilierii săi străini, i se părea lui și altora că este vârful de lance al unei astfel de amenințări. Curând, reprezentanții serviciilor de securitate au început să sperie antreprenorii cu atacuri publice, interogatorii și arestări. Apoi, intermediari oportuniști, cu un picior în sectorul privat și celălalt în securitate, le-au oferit fondatorilor protecție – în schimbul unei părți din companiile lor aflate în creștere rapidă. A fost o mare înșelătorie. În 2016, un cont misterios a apărut pe rețelele de socializare. Se numea Shabnaameh, cuvântul persan pentru „samizdat” (cuvânt din rusă descriind practica disidentă de multiplicare și distribuire clandestină a literaturii și publicațiilor cenzurate în fostul bloc sovietic și în alte țări cu regim totalitar), iar postările sale erau scrise în stilul furtiv al unui curajos susținător al adevărului care se opune unui establishment dubios. Părea că a fost creat în adâncul securității lui Khamenei, ca parte a unei reacții negative împotriva acordului nuclear. Printre țintele sale se număra industria tehnologică, pe care a prezentat-o ca parte a unei rețele care urmărea o schimbare de regim susținută de SUA. Contul i-a numit pe Said și Sarava ca având „roluri esențiale în proiectul de schimbare”. Spre sfârșitul anului 2016, Shabnaameh a lansat o docudramă care pretindea că dezvăluie legăturile startup-urilor cu Occidentul. Numele lui Said, Digikala și Avatech apăreau pe un afiș care promova filmul. Filmul în sine conținea un fragment din videoclipul muzical „We Will Rock You” filmat în birourile Avatech și includea o scurtă apariție a unui om de afaceri iraniano-american, Siamak Namazi, care atunci era ținut prizonier de CGRI. Namazi stătea pe un fundal negru, părând slab și tras, cu vocea slabă. Niciun cineast obișnuit nu ar fi putut avea acces la un prizonier atât de cunoscut. Said a vrut să calmeze îngrijorările forțelor de securitate cu privire la Sarava, încercând să obțină investiții cu banii generați de regim. El a abordat companii care nu erau sub sancțiuni, dar care încă erau deținute parțial de bonyadele sistemului. Dar aceste discuții nu au dus nicăieri. Potrivit unei surse în cunoștință de cauză, forțele de securitate le-au sfătuit pe bonyade să stea departe de Sarava: Said era cineva în care regimul nu putea avea încredere și nu-l puteau controla. A fost chemat la interogatorii aproape săptămânal timp de mai bine de un an. Nervii îi erau zdruncinați, iar somnul îi era afectat. Nu știa în cine să aibă încredere și nu putea alunga suspiciunea că cei din jurul său erau informatori. A încercat să-și convingă antagoniștii că nu are nimic de ascuns. A organizat întâlniri cu persoane influente din interiorul și din afara guvernului. Dar aceste eforturi păreau că nu fac decât să alimenteze suspiciunile despre el.

***

Comparativ cu giganții de stat care pompau petrol sau forjau oțel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuție de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor. Uneori, companiile primeau scrisori judiciare oficiale în care se solicitau informații specifice care ar putea ajuta la rezolvarea unei infracțiuni. Alteori, autorități misterioase pur și simplu îi sunau pe directori și le cereau date generale despre utilizatori care acopereau anumite perioade. Mulți directori au găsit modalități de a justifica respectarea acestor cerințe. Dacă refuzau, companiile lor – și toate locurile de muncă bine plătite pe care le ofereau tinerilor iranieni – ar fi fost în pericol. Dar nu puteau evita disonanța cognitivă. Se considerau deschiși la minte, moderni și liberali. Această concepție despre sine intra în conflict cu ceea ce li se cerea să facă. „Aici eșuezi ca persoană”, a explicat un director executiv. „Îți dai seama că nu poți scăpa de acest lucru. Faci parte din el.” Antreprenorii iranieni din domeniul tehnologiei își construiseră afacerile pe un paradox. Ei au fost inspirați de miturile din Silicon Valley despre concurența acerbă, designul axat pe utilizator pus pe primul loc și perturbare. Dar Silicon Valley a apărut într-o epocă și un loc în care accesul la infrastructură, în special la internet, era relativ liber și deschis. Economia Iranului era construită pe rețele închise. Când valul de startup-uri a ajuns pe țărmurile Iranului, s-a lovit de o cenzură extinsă pe internet, de limite stricte de acces și o filozofie anticoncurențială care a pătruns în sectorul privat. La început, companiile de tehnologie puteau supraviețui și chiar prospera în aceste limite. Dar au descoperit rapid că restricțiile le erodau esența. Autoritățile de aplicare a legii aveau un control enorm asupra existenței sau dispariției startup-urilor. Ei stabileau ce aplicații puteau fi descărcate, ce produse erau vândute și dacă site-urile web puteau fi vizitate de public. În aceste circumstanțe, multe companii au depus eforturi mari pentru a avea liniște cu autoritățile. Una dintre ele, o aplicație de ride-hailing numită Tapsi, a fost lansată cu investiții din partea finanțatorilor CGRI. O altă aplicație de ride-hailing, Snapp, și-a vândut o parte din acțiuni către o companie de telecomunicații deținută de bonyade. Câțiva directori din domeniul tehnologiei i-au ajutat pe cenzorii regimului să controleze internetul la care aveau acces iranienii.

***

Unul dintre investitorii care au descoperit Sarava i-a sugerat lui Said să invite în consiliul de administrație un om a cărui prezență ar putea atenua problemele companiei cu regimul. Investitorul a spus: „Tipul ăsta vorbește limba lor”, a povestit Said mai târziu. A fost de acord să o facă, considerând că un loc în consiliul de administrație din șapte nu era mult de cedat dacă ar fi arătat regimului că Sarava nu reprezenta o amenințare. Într-o zi, membrul consiliului de administrație a venit la Said cu o ofertă. Sarava își putea rezolva problemele, a spus el, dacă Said accepta să renunțe la 15% din acțiunile sale. Said i-a cerut mai multe detalii: cine făcea această ofertă? În numele cui lucra? Omul regimului a ezitat. Said a refuzat oferta. Dar mesajul transmis a fost clar: numai renunțând la o parte din compania sa el putea spera să fie în siguranță. În decembrie 2017, Said și-a dus câțiva dintre directorii executivi într-o excursie corporativă pe insula iraniană Qeshm, o comunitate de pescari cu peșteri de sare, păduri de mangrove și canioane dramatice. În echipă se afla Emad Shargi, un om de afaceri iraniano-american plăcut și chipeș. Shargi nu era un director executiv al Sarava, dar uneori făcea consiliere informală, neplătită. În ultima zi a călătoriei lor, în timpul ultimei lor excursii, directorii au aflat că microbuzul lor fusese spart. Au găsit o piatră de mărimea unui pepene galben, înconjurată de cioburi de sticlă albastru-verzuie. Din autobuz lipseau câteva genți, inclusiv a lui Shargi, în care se aflau cele două pașapoarte ale sale, cel american și cel iranian. Spargerea a fost aproape sigur pusă în scenă de serviciile de securitate, poate ca avertisment. Dar Shargi nu era deosebit de îngrijorat. Gențile altor persoane fuseseră, de asemenea, luate și, în câteva săptămâni, a reușit să obțină copii noi ale pașapoartelor sale. Nu după mult timp, el și Said au părăsit Iranul împreună pentru a se întâlni cu investitori din Europa. Când Said s-a întors în Iran la sfârșitul lunii ianuarie 2018, pașaportul i-a fost confiscat la aeroport. Autoritățile susțineau că Sarava se implicase în spălare de bani și că investițiile sale străine erau false. Au obligat compania să predea teancuri de documente. El l-a avertizat pe Shargi să stea departe, dar pe 18 martie și Shargi s-a întors în Iran pentru a sărbători Anul Nou Iranian. În jurul orei 2 dimineața, pe 24 aprilie 2018, gardienii care lucrau în tura de noapte într-un cartier de afaceri aglomerat din nordul Teheranului au observat ceea ce li s-a părut a fi un jaf. Bărbați se agitau prin sediul Sarava, aflat într-o clădire de birouri a cărei fațadă distinctivă semăna cu modelele geometrice ale artei islamice. Dar nu a fost un jaf. Bărbații erau agenți ai CGRI, iar cu ei se afla Emad Shargi. Cu două ore mai devreme, agenți înarmați au jefuit casa în care stătea, l-au îndesat pe Shargi pe bancheta din spate a unuia dintre sedanurile lor Peugeot și l-au adus la Sarava, unde au spart ușa cu piciorul. Agenții au cărat în saci de gunoi și cutii aproape tot ce nu era fixat cu șuruburi și chiar și unele lucruri care erau fixate, cum ar fi monitoarele mari cu ecran plat din sala de conferințe. Au sigilat ușa biroului cu un autocolant care preciza că biroul fusese închis în urma „unui ordin de la un onorabil funcționar judiciar”. I-au înmuiat degetul lui Shargi în cerneală neagră și l-au forțat să semneze și să-și imprime amprenta pe un document judiciar care menționa unele dintre obiectele pe care le luaseră. Apoi l-au dus pe Shargi la închisoare.

***

În următoarele opt luni, Shargi a fost interogat timp de sute de ore. Un anchetator l-a întrebat insistent despre investitorii de la Sarava. Shargi știa puțin despre aceste detalii, iar el le-a spus ofițerilor acest lucru. A fost sincer cu privire la ceea ce credea despre Said și munca pe care o făcea. „Dacă această țară ar avea 1.000 de Said Rahmani, am avea o țară diferită”, le-a spus el. Unul câte unul, fondatorii de tehnologie iranieni au fugit în Europa și America de Nord. Nu și frații de la Digikala – ei au rămas în țară, deși păreau descurajați. „N-ai avut niciodată acel sentiment de curaj, acel sentiment de încredere în sine, sentimentul pe care îl are Elon Musk, pe care îl are Mark Zuckerberg”, a spus ulterior public Saeid Mohammadi. „Sentimentul că ai avut succes în propria țară.” În mai 2019, Said a plecat în Marea Britanie, intenționând să se întoarcă. Dar în timp ce se afla în străinătate, a aflat de o scrisoare pe care un minister o trimisese uneia dintre companiile din portofoliul Sarava. Aceasta preciza că companiei i se interzicea să utilizeze anumite servicii guvernamentale, cu excepția cazului în care Said era înlăturat din consiliul său de administrație. Într-o altă scrisoare, un oficial de informații din guvernul local al Teheranului a cerut companiilor și organizațiilor municipalității să stea departe de Sarava și de portofoliul său. La următoarea adunare a acționarilor, la mijlocul lunii iulie, Said a demisionat din funcția de director executiv și membru al consiliului de administrație al Sarava, în speranța că companiile din portofoliu ar putea continua să funcționeze. Regimul câștigase această rundă. Acționarii au ales noul consiliu de administrație și directorul general al Sarava dintr-o listă pe care directorii companiei o împărtășiseră în prealabil unui oficial al serviciilor de informații. Compania s-a angajat, de asemenea, să examineze membrii consiliilor de administrație ale companiilor din portofoliul său „în coordonare cu autoritățile relevante”, a scris un director executiv al Sarava aceluiași oficial al serviciilor de informații trei zile mai târziu. Directorul executiv a comunicat numele celor din consiliul de administrație nou ales al Sarava, adăugând: „Dacă vreuna dintre persoanele nominalizate nu este considerată potrivită, vă rugăm să solicitați ca o altă persoană calificată să fie aleasă de acționari și prezentată de comitetul menționat anterior”. Ar salva cu adevărat un astfel de compromis compania? La mijlocul lunii august, Said le-a scris lui Mahmoud Alavi, ministrul serviciilor de informații al lui Rouhani, și lui Hossein Taeb, șeful aripii de informații a CGRI, precum și lui Sattari, vicepreședintele pentru știință și tehnologie. O întrebare dureroasă era tema centrală a scrisorii: ce anume făcuseră Said și Sarava pentru a merita tratamentul pe care îl primiseră din partea autorităților? Sarava instruise companiile din portofoliul său să își plătească impozitele, să fie transparente și să țină evidența contabilă curată, chiar și atunci când acest lucru le cauza probleme. „În ultimii opt ani, am acționat pe baza transparenței, a demnității umane și a unei credințe profunde în principiile umane, bazându-mă pe Dumnezeu cel  atotputernic”, a scris Said. A primit curând un fel de răspuns, nu direct. Pe 21 august, Taeb i-a scris șefului uneia dintre cele mai puternice bonyade. Având în vedere „problemele și preocupările de securitate” legate de Sarava, agenția trebuia să se abțină de la semnarea oricăror acorduri cu Sarava și firmele sale din portofoliu, inclusiv Digikala, și să ia în considerare rezilierea oricăror acorduri existente, a ordonat Taeb. Scrisoarea a ajuns la Said. Era o confirmare, în caz că avea nevoie de mai multe informații, că niciuna dintre pledoariile sale nu a făcut nici cea mai mică diferență. Sarava era eliminată de pe scena tehnologică a Iranului. Ani de presiuni neîncetate – campanii de denigrare, interogatorii, arestări, o percheziție violentă și încercări necinstite de preluare a controlului – reușiseră să o înfângă. În 2020, Digikala avea nevoie de o infuzie de cash. Un investitor interesat a fost o importantă companie iraniană de telecomunicații deținută parțial, prin intermediul mai multor filiale, de Setad-e Ejrayi, o bonyadă controlată de Khamenei. Digikala și Sarava au refuzat oferta și au încercat să avanseze prin listarea la Bursa de Valori din Teheran sau prin atragerea altor investitori – doar pentru a-și vedea drumul blocat la fiecare pas. O întâlnire cu comitetul de reglementare care supraveghea ofertele publice a fost anulată, fără nicio explicație. Orice cumpărător care a manifestat interes – chiar și cei cu legături cu guvernul – a fost avertizat de securitate să renunțe. Spre începutul anului 2024, compania de telecomunicații a abordat din nou Digikala cu o ofertă de a-i cumpăra majoritatea acțiunilor. Aproape simultan, procurorul din Teheran a depus o plângere penală împotriva Digikala, susținând că vindea articole care insultau figuri sfinte. Produsele erau căni cu desene animate, cu nume comune iraniene precum Fatemeh și Maryam, dintre care unele erau nume de figuri religioase. Dovezi slabe de blasfemie. Cu toate acestea, un director executiv al Digikala a fost închis pentru scurt timp, iar alții au fost chemați la întâlniri respectuoase, dar totuși amenințătoare, cu poliția. Frații Digikala au ajuns la concluzia că nu au de ales decât să vândă o participație minoritară la companie, deoarece, dacă nu o fac, „mai devreme sau mai târziu, un dezastru se va abate asupra lor”, a spus o persoană care i-a cunoscut. Tranzacția a evaluat Digikala la aproximativ 550 de milioane de dolari. Said și o altă persoană aflată la curent cu discuțiile au considerat acest lucru ca o subevaluare brutală. Și, până când toți banii au fost plătiți, moneda iraniană își pierduse aproximativ 30% din valoare, făcând din achiziție un chilipir. „A fost mai degrabă o confiscare decât o achiziție”, a explicat cineva cu cunoștințe despre tranzacție.  

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru