140 de cești de sake

El povestește că a remarcat ușor diferențele dintre băuturi – două i s-au părut minunate, cu gust și arome complexe, și una, din magazin, îngrozitoare. A devenit astfel un conaisseur, un cunoscător. Sigur, nu cu priceperea unui ins care din asta trăiește, dar suficient cât să-și creeze niște obiceiuri de consum, să-l facă să găsească mai ușor plăcerea. Godin numește acest tip de devenire Efectul Willat, după numele prietenului, Carl Willat.

În paranteză fie spus, Carl Willat a devenit, trecând tot printr-un număr suficient de comparații, un cunoscător al ceramicii pictate italienești, iar Godin și-a amintit de o degustare ce a implicat 140 de sortimente de sake, degustare care l-a făcut un cunoscător al tăriei japoneze. Numai că atunci nu a conștientizat ce i s-a întâmplat.

Ulterior a devenit cât se poate de conștient de abilitățile sale. Și o să vă mai povestesc doar despre relația sa cu ceaiul, pentru că este pur și simplu savuroasă: și-a cumpărat un cântar extrem de precis, renunțând la măsuratul cu lingurița; infuziile le face într-un timp extrem de precis – ceaiul negru în două minute și 45 de secunde musai, după 3 minute devine prea amar. Și a renunțat la îndulcitori.
Presimt niște replici ironice, așa că tai elanuri: dacă bei 140 de cești de sake sau 14 pahare de vin, riști doar o durere zdravănă de cap și o alcoolemie care să dea peste cap instrumentele Poliției. Aici vorbim de abordarea unui degustător civilizat.

De ce sunt cunoscătorii importanți? Pentru că oferă posibilitatea de a compara, pentru că ei sprijină talentele, pentru că un cunoscător va avea mereu un subiect de discuție, pentru că un cunoscător nu va da banii pe prostii și va constitui mereu o referință.

David Hockney, pictorul pe care vi-l propun astăzi, se leagă într-un fel subtil de partea cu conaisseurii. S-a născut în ’37, adică la momentul potrivit pentru a deveni unul dintre numele importante ale curentului pop și cel mai influent artist britanic al secolului XX. A fost influențat de cubism și nu se ferește de abordările moderne: a creat programe de calculator, a făcut coperte pentru Vogue, a pictat pereți de instituții, iar la 72 de ani a devenit fascinat de iPad și iPod ca instrumente și suport pentru creațiile sale artistice. Și s-a născut cu ceea ce se numește sinestezie – reacționează la muzică văzând culori. Criticii spun că acest lucru nu se prea vede în opera sa, dar cred că respectivii nu s-au uitat cu prea mare atenție la picturile lui Hockney și la modul în care acestea cântă.

Cred că în momentul în care reacționezi așa, te afli undeva la al treilea nivel al interpretării unei opere, așa cum le-a definit istoricul de artă Edwin Panofsky. Să luăm un tablou clasic, Cina cea de taină, de exemplu. Primul nivel al lui Panofsky se traduce prin “văd 13 inși așezați la o masă”. Al doilea nivel traduce “13 inși la o masă” drept cina cea de taină despre care vorbește Biblia.

Al treilea nivel este cel mai personal și presupune cunoștințe, personalitate și cultură; privitorul știe că Cina cea de taină nu este o simplă masă, ci un moment cu mare încărcătură emoțională și spirituală, un reper în istoria omenirii.
Am început cu 140 de cești de sake și am terminat cu Cina cea de taină pentru că văd din ce în ce mai des oameni care nu știu, dar care au convingeri ferme. Și sunt blocați în asta.