Tristete. Numai cu buletinul

N-o sa incep cu filozofii de doi bani despre cum ne unesc tristetile, despre cum cele mai bune opere de arta se nasc din suferinta (nici macar nu e chiar asa), despre placerea unei discutii albastre. Vreau doar sa descriu o boala contemporana extrem de interesanta: voluptatea deprimarii.

Mi se intampla din ce in ce mai des sa aud forme de patetism soft in cele mai banale discutii cu prieteni, colegi. Una-doua se ajunge la deprimarea de zi cu zi, la jobul prea stresant – desi nu poate fi atat de stresant ora de ora. Se petrece un soi de banalizare a deprimarii dintr-o dorinta disperata de comunicare. Oamenii ajung din ce in ce mai repede la confesiune, la sinceritate frusta. Pe langa tristetile firesti, exista o voluptate a tristetii destul de enervanta, cultivata cu grija azi. Fericirea nu consuma, tristetea insa este regina consumului. A nu se intelege inversul. Lipsa consumului provoaca traume, ceva mult mai rau decat banala nefericire.

Sa facem o scurta comparatie a unor generatii extrem de diferite: cei din jurul varstei de 30 de ani si „parintii“, cu o medie, sa zicem, de 60 de ani. Voi lua drept exemplu propria-mi familie. Depresiile parintilor mei au fost putin vizibile, pentru ca ei au fost mult prea ocupati sa se lupte cu diverse traume. Lipsa salamului sau a laptelui din magazine nu te duce la psihiatru. Problemele grave, lipsa caldurii, dificultatea procurarii hranei, caldurii in anii ‘80 a generat, cred, si un soi de solidaritate teribila, un soi de nou conservatorism, cel al subzistentei.

Depresia era un lux, familia era sfanta, grija pentru copii a fost extraordinara, uneori sufocanta. O alta generatie, cea a bunicilor, purta cu sine alte traume „istorice“: razboiul si instalarea stalinismului in anii ‘50. Astfel de leziuni biografice sunt totusi de neinteles pentru tanara generatie. Au existat tot timpul tristeti, depresii, evident, si la parinti, si la bunici. Dar fiecare pare sa-si fi centrat filozofia de viata in jurul traumei.

O paranteza despre libertatea de exprimare, intotdeauna asezata neconditionat in fata libertatii de a alege intre mai multe feluri de branza sau de salam. Nu ca n-ar fi asa.

Dar in Romania supermarketul a entuziasmat mult mai mult masele decat productia necontrolata de ziare centrale. Asta e ironia. Ma rog, povestea era alta. Vecin cu parintii mei era un tanar activist ambitios, mare si tare la partid, cu ceva profesionala si cu ambitii de ideolog (chema profesori in varsta la „lectii“ de ideologie). Dupa 22 decembrie, domnul activist a inceput sa faca o fixatie cu libertatea de expresie. Urla „libertate“ pe toate strazile, era de neoprit. Dupa aceea a intrat in afaceri. Morala e ca astfel de oameni imprumuta trauma altora si se folosesc de ea pentru propriul discurs. Desi nu au sufe-rit niciodata. Importanta e voluptatea inchipuirii unei stari de victima.

In zilele noastre ne-traumatizante (sa speram ca o sa tina asa), se ridica verde o intreaga generatie de deprimati din motivele simple ale vietii: amor, salariu mic, o rata prea mare, God knows, ratiuni se gasesc intotdeauna. Suntem putini penibili cu depresiile noastre pe langa traumele parintilor nostri, dar avem si noi un suflet. Pe langa asta, cum spuneam mai sus, exista stari si stari, unele perfecte pentru o societate de consum, altele mai putin dezirabile, in ordinea negotului cu timp liber.

Fericirea fara motiv aparent este cea mai nesuferita. Depresia este insa alimentata din plin cu dulciuri, muzica, alcool, iesiri interminabile in cluburi, turism isteric, poate. Depresia este o stare mult mai activa decat fericirea, ea netezeste terenul dorintelor fara masura, terenul consumului, de fapt. Fericirea e inertiala, toate lucrurile devin secundare pe langa acel motiv al fericirii (ca o fi el dragoste, reusita in cariera sau prostie pur si simplu, ha-ha), se hraneste cu putin, consuma putin.

Cultul dorintei, al libidoului economic, prinde radacini chiar pe terenul depresiei. Aici insa ar interveni amendamentul. Si anume ca aceasta tinde sa devina o religie, nu doar cult, nu doar cool. Cand spui „sunt trist“, „sunt deprimat“, vrei sa spui, de fapt, „am nevoie de ceva“, „trebuie sa-mi vindec deprimarea cu ceva“. E un mod de a atenua indecenta afirmarii prea brutale a unor nevoi. Am din ce in ce mai des impresia ca, in loc sa spunem „am chef sa beau ceva“, „am chef sa dansez“, „am chef sa citesc“, „am chef sa plec in vacanta“, spunem simplu: „sunt deprimat, trebuie sa fac ceva sa ies din starea asta“. Toate ocupatiile din timpul liber au devenit un soi de surogat de prozac.

Stiu o lectie foarte buna din literatura. Nu e bine sa citesti cu sufletul, pasional. Cartile bune nu sunt ca sa te satisfaci cu ele, nu sunt simple euforice sufletesti. O carte buna este o carte buna. Cand citesti pasional risti sa-ti placa toate tampeniile. Depresia e si moartea spiritului critic, nu doar o placuta stare de lancezeala, o frumoasa mahmureala perpetua. Exista muzica trista buna si muzica trista proasta, iar ultima se produce cu tona. Oricat de depresiv ai fi, incearca sa consumi ceva de calitate.

Depresia este peste tot in industria entertainment-ului. De la femeile asa-zis independente, dar obsedate pana la disperare de casatorie, din „Sex and the City“ pana la mafiotul dependent de prozac Tony Soprano. Singura sansa pentru noi este sa incercam sa distingem intre tristeti adevarate si voluptati depresive continue. Totusi, mai sunt si alte placeri pe lumea asta decat tristetea. Unele mai ieftine.