Socuri si impulsuri vs. <br/>sforarii si sforaieli

Traian Basescu s-a specializat in mutari spectaculoase, de efect. Riscante. Genul transant, tip ori-ori. Pana acum, a avut succes. Acest fel de a face politica prinde in Romania pentru ca e cu totul altceva decat sforariile de tip fanariot si sforaielile din discursurile de tip comunist.

Basescu le sta in gat multora. E un incomod. E doar gura de el. E un conflictual. Nu-si va termina mandatul la termen. Cel mai bine se simte in interiorul crizelor, pe care el le provoaca, de cele mai multe ori. Acestea sunt idei vehiculate indelung in ultimele zile. Adeptii, criticii si neutrii ii recunosc deopotriva cel putin o calitate: ca nu poate fi ignorat (iar acum, ca sef al statului, cu atat mai putin).

Dar ce a spus, pana la urma, Basescu in interviul de pomina? Cat de mult au stat spusele lui intre paginile Constitutiei? Pe cine supara si pe cine bucura ele? Sunt doua probleme intr-adevar discutabile, din punct de vedere constitutional. Prima: cererea imperativa de schimbare a presedintilor celor doua camere ale Parlamentului. Implicarea atat de vadita a sefului statului in, pana la urma, viata interna a unei alte puteri in stat este, principial vorbind, cel putin neinspirata. A doua: afirmatia ca Ion Iliescu si Adrian Nastase nu pot fi parteneri de dialog. Pentru un presedinte care trebuie sa dialogheze cu toata lumea poate fi, daca stai cu Constitutia in mana, cam nepotrivit.

In rest, cele mai mediatizate afirmatii au fost referirile la „solutia imorala PUR“ care poate fi „reparata“ prin alegeri anticipate. Nimic nou aici. Surprinzatoare a fost cooptarea umanistilor la guvernare (dupa ce, la consultari, au beneficiat de doar cinci minute de discutii) si nu punerea lor la colt, e drept, foarte nediplomatica. Chiar daca multi au fost socati, multi s-au intrebat ce mai vrea si Basescu asta? Au fost insa si destul de multi care, cel putin in sinea lor, s-au „racorit“, alaturi de presedinte. Sunt cei pentru care alaturarea de PUR a insemnat un compromis prea mare, prea departe de valorile in care au crezut atunci cand au votat candidatii Aliantei.

Ce este de preferat? Un compromis intelept, de care istoria Romaniei e plina, sau un adevar dureros, un principiu respectat si nu doar enuntat? Are nevoie Romania de zbucium sau de liniste si stabilitate? Aceasta intrebare, pusa retoric, s-a repetat obsesiv, de-a lungul ultimilor 15 ani, de fiecare data cand opozitia traditionala (partidele istorice) aducea in discutie confiscarea revolutiei, legitimitatea lui Ion Iliescu, Proclamatia de la Timisoara, responsabilitatile pentru mineriade, pentru ramanerea constanta in urma a Romaniei, intarzierea reformelor, jumatatile de masura, deznadejdea. Si a fost liniste. A fost si bine?

Problema nu e ca avem un presedinte prea impetuos; problema e sa mai existe cativa impetuosi care sa tina pasul cu el. Romania nu a avut de mult personalitati de anvergura, in stare sa miste lucrurile, sa le impinga de la spate. Romanii sunt un popor inertial. Au nevoie de cate un impuls puternic ca sa se miste. „Sunt greu de urnit, dar de-i pornesti, sunt greu de oprit“. Asa zicea poetul.

Exista, desigur, si pericolul ca lui Basescu sa i se urce la cap. Sa creada intr-adevar ca e un presedinte iubit, mult iubit, cel mai iubit, ca numai el le poate face si le poate drege pe toate. Ca, daca nu pune el mana, daca nu se afla acolo unde se intampla un lucru, acel lucru nu se intampla bine. Ca doar el poate si are dreptul sa scrie agenda. Exista pericolul sa ajunga sa creada ca, din moment ce a avut pana acum numai succese in politica, din ce in ce mai mari, poate fi, la o adica, deasupra tuturor. Sef suprem. Detinator absolut al dreptatii si al adevarului. Abia acesta este cel mai mare pericol.