Sirtaki

Am fost la Fontana di Trevi, un loc magic nu pentru că este în Roma și arată așa cum arată, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de oameni de toate națiile unde ești acceptat și îți găsești locul fără a-i deranja pe ceilalți și unde ai parte de clipa ta de vrajă; este locul unde începi să crezi cu adevărat că lumea de astăzi mai are, poate, o șansă. Acolo am văzut Lumea.

Am fost la Notre Dame, unde am putut vedea Credința: un tânăr pierdut, la modul cel mai frumos și elegant, în rugăciune – mi-a părut rău atunci că nu sunt pictor, este una din cele mai delicate imagini din amintirile mele.

Am fost în ultima încăpere a castelului Sant’ Angelo, unde am trăit Povestea – o istorie pe care mi-au spus-o doi actori, în iatacul personal al unui papă.

Anul acesta am învățat ce înseamnă temeinicia, puterea unei nații. Dar înainte de a vă povesti ce și cum trebuie să vă aduc aminte de un sondaj, recent publicat, al fundației “Future Studies”, care a întrebat 15.000 de oameni din 13 țări europene cât de fericiți sunt și cât de mulțumiți de viața pe care o au. Grecii au ignorat că trăiesc într-una din cele mai afectate țări de criză și au spus, 80 din 100, că sunt mulțumiți cu viața lor. Dacă aș fi citit asta la plecarea în Grecia, aș fi zis că nu-i adevărat.

Am citit la întoarcere și cred că sondajul acela are dreptate. Și mai cred că avem de învățat, noi, românii, ca popor, din experiența grecilor.

O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras, cu fes neaoș, sparge farfurii și trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o Fătucă Blondă, care și cântă. Terasa plină de britanico-germano-eleni, așa că românii mai bat faleza. Spre miezul nopții britanico-germanii trag un ultim Zorba, mânați de Fătuca Blondă (care cântă char bine!) și merg apoi să se culce.

Evident ușurată după retragerea lor, terasa devine mai primitoare, așa că vin și românii, își iau ceva de băut și se uită, cuminți, la spectacol. Spectacolul este așa: masă de greci zgomotoși; nu poți să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreață, care cântă și se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Șmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazați și bocanci de rocker ghintuiți, tunsoare castron și moț susținut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, “fake”, brunet din categoria aceea de inși care au barbă chiar și proaspăt bărbieriți; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Șmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din fața lui, care nu aplauda suficient de convingător performanțele fetei blonde.

La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu niște pași ciudați, à la Bejart, pe ritmuri grecești; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci, iar Tânărul Evident Atras de Cântăreață are parte de experiența supremă – dansează cu Ea.

Pe urmă Personajul Insignifiant iese să se producă și-l văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare “fake”, barba parcă îi mai crescuse între timp. Și Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mișcări largi, se rotește cu brațele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face și un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toți cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulțumit să-l privesc și să șoptesc “uau” atunci când a terminat.

Dansul acela m-a făcut să înțeleg ce înseamnă temeinicia unei nații. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern. Nu-i pasă de finanțe, de agenții de rating, de deficite și de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui și lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Șmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simțea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu brațele deschise, sirtaki.

Uitați-l pe Zorba și pe Anthony Quinn și bateți insulele grecești în căutarea Personajului Insignifiant, poate veți avea norocul să-l vedeți dansând.