Recomandare de spectacol: E adevărat, E adevărat, E adevărat

Strigătul de luptă pentru reabilitarea reputației unei artiste compromise de profesorul ei, prin abuz de putere, hărțuire și viol. Asta ar fi fraza care sumarizează intriga din spectacolul „E adevărat, E adevărat, E adevărat!” pe care îl puteți vedea la Teatrul ACT (Calea Victoriei nr. 126).

de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

Am ales să scriu despre acest spectacol din dorința de a aduce încă o dată în spațiul public subiectul hărțuirii, care încă e o practică nepermis de des întâlnită în zilele noastre. Statisticile cercetătorilor făcute pe acest subiect în ultimii 5 ani (Centrul Filia, doamna Simona Cherciu) sunt îngrijorătoare și arată că 95% dintre femei sunt hărțuite pe stradă. De la diverse apelative, la atingeri, bruscări și chiar viol. Cu toate astea, deși avem și noi de curând o legislație în vigoare, cazurile declarate, abuzurile denunțate sau amenzile sunt în număr de câteva zeci în ultimii 5 ani, semn că victimele se confruntă cu rușinea, cu prejudecățile societății și nu au curaj să lupte pentru cauza lor. Am mai scris despre asta și anul trecut în cronica „Jocurile puterii nasc monștri” – despre spectacolul Oleanna (Teatrul de Artă București), spectacol ce abordează cam același subiect, dar din alte unghiuri. În calitate de mamă de adolescentă sunt îngrijorată de fenomen și mi-ar plăcea să dispară definitiv aceste practici de hărțuire stradală, parcuri, mijloace de transport, sau hărțuire sexuală în diverse comunități (academice, de lucru etc.). Nu mai vorbesc de forma extrema de abuz – violul… Știu că e o utopie, pentru că e în firea umană această pornire animalică, însă e dreptul meu să sper și datoria mea de om să pun umărul la conștientizarea subiectului. Nu descriu narațiunea piesei.

Redau discuțiile avute atât cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu (manager al Teatrului Nottara), cât și cu foarte delicata actriță Emilia Bebu, care interpreteazâ rolul Artemisiei Gentileschi, artista din perioada barocă de secol XVII, care a fost victima abuzului profesorului ei. Ce am remarcat și m-a bucurat enorm, un alt motiv pentru care am ales să scriu despre acest spectacol, este faptul că echipa spectacolului a avut câteva reprezentații doar pentru liceeni, urmate de dezbateri pe tema hărțuirii, în prezența unui psiholog. Educația prin arta e una dintre cele mai nobile metode și recomand părinților care citesc acest material să propună școlilor și liceelor să organizeze niste „excursii cool” și pe la teatru. Personal, consider că vor fi de mare succes în rândul elevilor și vor bate orice scrolling pe Insta, YouTube sau TikTok. Vorbesc, desigur, din experiența mea de părinte.

Cum ai primit propunerea de la regizorul Alexandru Mâzgăreanu?

Pe Alex îl cunosc de multă vreme. Ne-am întâlnit pentru prima dată în timpul repetițiilor pentru spectacolul lui Ducu Darie „Ce păcat că-i curvă” de la Teatrul Bulandra, iar în urmă cu cinci ani am lucrat împreună la spectacolul „Cum vă place” la Teatrul Nottara. În vara lui 2021 am primit un telefon de la Alex în care îmi propunea să citesc un text și mai apoi să-i trimit un feedback. Am citit textul pe nerăsuflate și mi-am zis: „Wow, ce subiect și ce partituri!”. Când am citit că subiectul este bazat pe fapte reale, am căutat imediat să aflu cine este Artemisia Gentileschi (mea culpa, nu îmi era cunoscută opera acestei pictorițe). La acel moment, habar nu aveam că o voi juca pe Artemisia. Abia în septembrie 2022, am aflat ce rol urma să joc. Propunerea lui Alex a venit cu mult curaj pentru acel moment din viața mea și îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru. M-a ajutat întregul context, am avut norocul de a lucra cu două actrițe foarte bune și foarte generoase, adică să le am partenere pe Mihaela Teleoacă și pe Florentina Țilea. A însemnat mult pentru mine! Îmi place să cred că suntem un trinom bine sudat în construcția lui Alex. Și mă bucură mult faptul că am avut șansa de a mă întoarce la „prima mea căsuță”, scena pe care am debutat în urma cu 16 ani – Teatrul Act. Este spațiul ideal de lucru pentru orice actor. Și în teatrul ăsta chiar sunt spectacole foarte, foarte bune.  Recomand tot repertoriul Teatrului Act.

Autor: Breach Theatre

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Distribuție: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea

Preț bilet: 50 lei

Cum consideri rolul, având în vedere subiectul atât de delicat (violul/trauma personajului și abuzurile din timpul judecării cazului) și faptul că viziunea regizorală presupune cvasinuditate?

A fost pentru prima dată când m-am aflat față în față nu cu un personaj fictiv, ci cu un personaj cât se poate de real și asta a făcut ca lucrul la rolul acesta să-mi dubleze responsabilitatea și grija. Am studiat împreună cu Alex depozițiile din timpul procesului intentat de tatăl Artemisiei – pictorul Orazio Gentileschi – lui Agostino Tassi, am citit mult despre Artemisia, i-am cercetat lucrările, am urmărit documentare, seriale care conțin tema abuzului, am ascultat mărturisiri ale multor victime supuse abuzurilor sexuale. Rolul acesta are un parcurs interior destul de greu de suportat, probabil că oricare dintre noi am fi fost zdrobiți de tipul de abuz la care a fost supusă Artemisia în timpul procesului. Dacă în vremurile noastre primim suport psiho-emoțional pe parcursul unui proces, în anii 1600 nu numai că nu exista sprijin psiho-emoțional pentru o persoană supusă atâtor abuzuri, dar chiar erau încurajate practicile brutale cu scopul de a se dovedi Adevărul prin Capacitatea de Rezistență a victimei la Tortură. Dacă vrei, această capacitate de rezistență la orori era un fel de test al onestității, echivalentul detectorului de minciuni din zilele noastre. Ce admir foarte mult la Artemisia este demnitatea ei, onoarea și mai ales forța de a reveni după acest șir de abuzuri pe care le trăiește. Faptul că nu lasă aceste orori să o stăpânească, faptul că are forța de a lupta, de a deveni activă cu viață ei, faptul că în ciuda prejudecaților vremii „îndrăznește” să dea la Academia de Arte din Florența, devenind astfel, prima femeie admisă. Toate astea și multe altele te fac pe tine, cel/cea din 2023, să spui: „Ei bine, this is what I have to fight for!”, respectiv cu mentalitățile privind condiția femeii în societate pentru că da, cred că asta este esențial în parcursul Artemisiei Gentileschi – faptul că a fost stăpână pe propria ei ființă și că a luptat cu mentalitățile acelor vremuri. Legat de faptul că viziunea regizorală implică această cvasinuditate, sunt nevoită să recunosc faptul că ea este necesară. Spun „sunt nevoită” pentru că nu am acceptat ușor propunerea lui Alex. Nu este comod absolut deloc să fii vulnerabil fizic și nu pe orice scenă, ci chiar pe scena Teatrului Act, unde publicul este la doi metri de tine. Am mai experimentat acest tip de nuditate în spectacolele lui Andrei Șerban și la Alexandru Darie, dar scena de la Bulandra îți oferă un cu totul alt confort datorat distanței dintre actori și public. Aici m-am speriat foarte tare din cauza expunerii mult prea directe în sălița Teatrului Act, dar am înțeles, după multe discuții cu regizorul, necesitatea acestui moment. Și mai e ceva ce m-a încurajat și anume chiar atitudinea pe care a avut-o Artemisia Gentileschi față de nudul feminin, față de corpul femeii, atitudine pe care a afișat-o în lucrările ei, îndrăznind în anii 1600 să răstoarne reprezentările proiectate de pictorii bărbați asupra nudurilor feminine. Artemisia chiar atrage atenția asupra așteptărilor și fanteziilor ce sunt proiectate asupra femeilor în lucrările ce aparțin pictorilor bărbați. Așadar, mi-am luat argumente pentru acel moment de cvasinuditate chiar din acest tip de abordare pe care l-a avut Artemisia Gentileschi.

Ai văzut reprezentația celor de la Breach Theatre?

Da, am văzut spectacolul de la Londra, mi-a plăcut mult. Dar viziunea este în cu totul altă direcție și se adresează societății/mentalității britanice. De exemplu, în acest moment, în Marea Britanie este ilegală hărțuirea femeilor pe stradă (comentarii cu tentă sexuală, urmărirea, blocarea trecerii) și de curând s-a propus chiar adoptarea unei noi legi prin care să se pedepsească cu până la doi ani de închisoare acest tip de hărțuire  – repet: comentarii cu tentă sexuală pe stradă!!! Așadar, grija pentru siguranța femeilor este mult mai atent tratată în acea societate. Când am făcut spectacolul „Oleanna” de David Mamet, împreună cu Andreea Vulpe și Adrian Titieni (asta în urmă cu 16 ani, tot la Teatrul Act, spectacol în care am debutat), spectacol care era în aceeași cheie în care este construit „E adevărat, e adevărat, e adevărat” de la Breach Theatre, în sala de spectacol, absolut toți bărbații mă urau la final. Erau reacții de bucurie în sală când, în finalul spectacolului,  profesorul își lovește eleva. Nu am cum să uit vreodată reacția din sală a lui Adrian Pintea la momentul descătușării profesorului (Adrian Titieni/John), când l-am auzit strigând „Yeeees!” atât de vocal și de plin de satisfacție (adică cum să îndrăznim să rostim cuvântul „hărțuire” în anul 2007?!) .La acel moment, vorbim de anul 2007, societatea românească nu era pregătită pentru tema asta, pentru verbalizarea acestor tipuri de abuz. Carol – personajul pe care îl interpretam eu – era considerată o „nebună”.  Nu vă sună familiar?  Acum îmi dau seama ce curaj a avut Andreea Vulpe să vorbească în anii ăia despre subiectul ăsta. Revenind în zilele noastre, iată că încep să se schimbe lucrurile.

Care este părerea ta despre fenomenul atât de actual încă al abuzului pe care femeia îl indura în societate?

Ni s-a făcut o nedreptate cumplita acum mii de ani când ni s-a interzis accesul la educație, ni s-a interzis să învățam, să citim, am fost ținute mii de ani departe de a avea putere de decizie. Dar lucrurile încep să se schimbe și cred că suntem în mijlocul acestui proces de schimbare. 

Descopăr și învăț în fiecare zi de la cei care iau atitudine, atât femei cât și bărbați, de la cele care reușesc să vorbească despre abuzurile prin care au trecut. Este atât de important să ne simțim în siguranță, pentru că este o nevoie primara a ființei noastre. Să ne simțim în siguranță când mergem pe strada singure, indiferent de ora, indiferent de ce alegem să purtam, sau cum arătam.

Cazul Artemisiei Gentileschi este unul să zicem “fericit”, întrucât abuzatorul a fost pedepsit, iar reputația ei restaurata. Mai mult decât atât, ea și-a castigat o poziție meritorie în societate, la acele vremuri. Ce părere ai despre hartuirea sexuala în mediul academic, de lucru, sau public. De exemplu, un studiu realizat recent, arata că 95% dintre femei au fost hartuite în spațiul public. Însă hartuirea în mediul academic sau la serviciu este mai puțin denunțată. Crezi că femeile nu depun plângeri pentru că se tem pentru reputația lor?

Cred că femeile nu depun plângeri din foarte multe motive. Mă gândesc în primul rand la răspunsul emoțional pe care îl poate avea o persoana în urma unui abuz, a unei traume, și anume acela de amorțeală interioara, de îngheț. De aceea și este nevoie de terapie, pentru a putea înțelege la nivel emoțional ce ți s-a întâmplat, și pentru a putea procesa că să mergi mai departe. Este valabil pentru orice tip de trauma. Sentimentul de vinovăție, de rușine poate fi o alta cauza. Daca ne gândim la felul în care am fost educate noi, fetele la scoală, în familie, societate: să fim mereu atente la felul în care ne îmbracăm, felul în care ne așezam, rolul care ne este dat, stereotipurile în care suntem încadrate, ne dam seama că sentimentul de vina și de rușine poate apărea foarte ușor. Încă auzim în cazurile mediatizate de viol, comentarii de genul “așa-i trebuie!”, “cine a pus-o să se îmbrace așa?” etc.. Aici mă gândesc la suportul pe care o victima se așteaptă să îl aibă într-o astfel de societate. Tu ai menționat mai sus, “cazul fericit” al Artemisiei, dar ea a avut pe tot parcursul procesului, sprijinul tatălui ei. Este important de reținut faptul că el este cel care deschide acest proces și nu Artemisia. Daca  abuzatorul este o persoana care deține și puterea, atunci apar și alte motive pentru a nu depune plângere. Din păcate, femeile sunt în continuare subreprezentate în cele mai multe domenii. Un exemplu super la îndemăna este exact faptul că eu am lucrat cu puține femei regizor, fata de numărul de bărbați regizori cu care m-am întâlnit în lucru. 

Cum au primit liceenii spectacolul și care a fost concluzia după discuțiile purtate cu ei?

Wow! Asta e cea mai frumoasa întrebare pentru că cele trei întâlniri pe care le-am avut cu liceenii au fost și cele mai intense și asta pentru că reprezentațiile au fost urmate de discuții cu ei pe tema abuzului, discuții care au avut loc sub coordonarea unui psiholog. Am remarcat cu bucurie că generațiile care vin din urmă se poziționează cu totul altfel față de ceea ce înseamnă și ce implică abuzul de orice tip. Sunt mult mai nuanțați și mai perspicace în a identifica particularitățile a ceea ce poate fi numit abuz. Și au o gândire sănătoasă în a articula și a deveni vocali atunci când identifică intenții abuzive. Pe mine m-au impresionat prin coerența cu care au descifrat temele subtile ale spectacolului, atenția lor la toate detaliile din text. Sunt optimistă în ceea ce privește societatea care va aparține perioadei lor. Întâlnirea cu ei a fost un boost de speranță că mentalitățile chiar se schimbă. Mi-aș dori tare mult să repetăm experiența asta.   

Alexandru, de ce ai ales să montezi acest spectacol? Ce te-a atras la el?

Mi s-a părut că este o poveste care merita spusă, pentru că dezbate niste teme extrem de actuale și despre care este necesar să vorbim. Textul l-am descoperit în 2019 și de atunci am tot vrut să fac spectacolul, doar că în 2020 a apărut pandemia iar planurile ne-au fost date peste cap atât mie cât și celor de la Teatrul Act. Până la urmă, tind să cred că spectacolul a ieșit într-un moment propice. Aș putea spune chiar că spectacolul și-a ales singur momentul când să iasă la public.

Cum ai făcut selecția actrițelor? Propuneri directe sau casting? Îmi poți detalia alegerea pentru fiecare actriță în parte, te rog?

Am căutat trei actrițe care să aibă forța și mobilitatea interioara necesare, astfel încât să poată trece cu ușurință de la o stare la alta, de la un personaj la altul și care, de asemenea, să fie interesate de tema, de povestea Artemisiei. Este un spectacol special, care a avut nevoie de o abordare mai personală.

De ce la Act și nu la Nottara?

Pentru că la Tea trul Act am simțit că se potrivește cel mai bine.

A cui a fost ideea de a avea reprezentații dedicate exclusiv liceenilor? Care a fost feedbackul adolescenților referitor la temă?

Am considerat că este un proiect cu o puternică latură educativă, iar dacă vorbești despre abuz, abuzatori sau condiția femeii este important să o faci în fața unor oameni care sunt în formare și care au nevoie de niște repere sănătoase în dezvoltarea lor. Feedbackul lor a fost unul foarte bun, iar discuțiile moderate de un psihoterapeut pe tema abuzului i-au făcut să conștientizeze multe lucruri. În plus, le-a deschis și apetitul pentru artele plastice și în special pentru opera Artemisiei Gentileschi.