Out-in-Europe. „Crema Catalana” a Italiei sau ce să faci în extrasezon în orașul de pe Coasta de Coral

Alghero este unul dintre principalele orașe din Sardinia, unde locuiesc circa 40.000 de oameni. Însă, deși aterizezi pe pământ italian, mulți dintre localnici nu vorbesc italiana și nici măcar sarda. Acest oraș este o mică enclavă catalană – limba este diferită de cea vorbită în Barcelona, datorită dominației spaniole din trecut. 

Anul acesta, orașul cu deschidere la Marea Mediterană s-a bucurat de un sezon lung, care a ținut din martie până la sfârșitul lunii octombrie, iar astfel a înregistrat cel mai mare număr de turiști de până acum, potrivit actorilor locali din HoReCa. Cu toate acestea, orașul situat pe Coasta de Coral, atrage vizitatori și în extrasezon, fie pentru istorie, fie pentru faimosul homar „alla catalana”, fie pentru menjar blanc, fie pentru potgorii precum Tenute Sella e Mosca.

Am vizitat Italia în toate anotimpurile și de fiecare dată mi-a plăcut, pentru că, făcând excepție de la peisajele cu nisip fin, marea interminabilă ce „lovește” munții înalți aflați în depărtare, drumuri întortocheate și spectaculoase, case colorate și accesorizate neașteptat ori străduțe foarte înguste – mai înguste decât strada Sforii din Brașov – m-am simțit de-a locului. Pentru mine, Italia este sinonimă cu „acasă”, chiar dacă nu am locuit niciodată acolo și nici măcar nu cunosc, câtuși de puțin, italiana. Iar, așa cum spunea acum câțiva ani un prieten „faci ce faci și tot acasă te întorci”, căci la un moment dat te apucă dorul. Recent, am simțit și eu nevoia de „vita bella”, așa că am dat o fugă de 4 zile până „acasă”, iar de data aceasta am ales Sardinia.

Recunosc, vremea a fost un factor care m-a influențat major, dar, în final, socoteala nu s-a potrivit cu cea din „târg” – Alghero. Sardinia este o insulă cu o suprafață mai mare decât a Israelului sau, mai aproape de noi, mai mare decât a Sloveniei. Totuși, deși are o suprafață de circa 24.000 de kilometri pătrați, vizibilă pe harta Europei, și peste 1,5 milioane de locuitori, din avion îți dă impresia că este o insulă pustie. Asta pentru că are multe sate mici și izolate, ba chiar și orașe, iar, conform statisticilor, este una dintre regiunile italiene cu cea mai mare densitate a populației. În ultimii ani, insula a atras tot mai mulți turiști, nu doar în capitală – Caliagri – ci și în orașe mai mici, care au investit în dezvoltarea infrastructurii aeroportuare, cum este cazul orașului Alghero. Orașul Alghero, spun localnicii, e cel mai bine să-l vizitezi în luna mai sau în luna octombrie, când la toate porțile caselor florile au prins deja culorile puternice de fucsia, roșu, portocaliu sau galben, palmierii sunt încărcați de fructe, mistralul „hibernează”, pe plaje nu e îmbulzeală, iar apa mării e numai bună pentru o baie relaxantă. Eu am ajuns însă, după jumătatea lunii noiembrie. Inițial, pronoza meteo arăta temperaturi de 16-18˚ și cer senin, apoi, înainte să-mi fac bagajul am văzut că va ploua și va fi ușor mai rece. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut până acum. Când am aterizat, ploua mărunt, dar s-a întețit cât am stat o oră la coadă la verificarea pașapoartelor sau cărților de identitate, pentru că aeroportul Alghero – Fertilia este mititel – comparativ cu cel din Oradea sau Iași – și erau doar două ghișee. Timpul s-a scurs mai repede, în cazul meu, pentru că erau trei fetițe care se jucau – n-am înțeles ce, dat fiind că vorbeau în italiană – însă mi-au captat atenția. Drumul de la aeroport până în centrul orașului Alghero durează mai puțin de jumătate de oră, iar timpul trece repede, mai ales că vei fi uimit de cum se „strecoară” mașinile printre copacii înalți, numiți pini mediteraneeni sau pini umbrelă. Autobuzul spre oraș trece o dată la o oră, iar biletul costă 1,3 euro și trebuie să-l cumperi, musai, de la un automat din aeroport, căci de la șofer nu se poate. Alghero, deși micuț, este un oraș cochet și îngrijit. Noi am stat în zona San Giovanni, considerată una dintre cele mai bune din oraș, datorită poziționării. Este aproape de mare, la 5 minute de mers pe jos de port, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul istoric și de parcul central și, în plus, are spital, școală și biserică în apropiere. „Această parte a orașului este preferată de oamenii care vor să fie aproape de plajă, dar și pentru că, deși nu este în centrul orașului, ai multe lucruri necesare în apropiere. Astfel, este o zonă foarte scumpă, dar prețurile pot să difere de la o stradă la alta. În apropiere, chiar în fața mării, este un palat nou construit și pentru o cameră de 40 de metri pătrați, recent, prețul era 360.000 de euro, similar cu cele dintr-un oraș mare, cum este Barcelona”, mi-a povestit proprietara de la aparthotelul la care am stat. Grazia, o gazdă foarte comunicativă și de ajutor, mi-a spus că sezonul acesta a fost extrem de lung și plin de turiști, numai ea primind peste 1.000 de turiști. „Am început activitatea în martie și am terminat în ultima zi din octombrie. În general, turiștii noștri sunt din țările în care operează companii low-cost și au zbor direct”, a completat ea. Din România, mai exact din București, eu am zburat cu Wizz Air, iar biletul dus-întors a fost 20 de euro, dar trebuie ținut cont că este extrasezon. În prima seară, am ieșit să mă plimb pe faleză, după ce ploaia se oprise, iar mistralul „călca” mai moale pedala de accelerație. Marea „cânta” mai încet decât la prima vedere, iar sunetul era relaxant. De altfel, mirosul sărat și curat al Mediteraneenei echivala cu vacanța. Pe nisipul ud trecea atunci doar un câine, urmat, la câțiva metri distanță, de stăpânul său, un bărbat de vreo 40 de ani, care mergea agale. Cel mai probabil, ne-am sincronizat cu ieșirea de seară. În mai puțin de 10 minute, așa cum spunea și Grazia, am ajuns în port, arhiplin de bărci, vapoare sau vase de croazieră, ancorate, ce poposeau după lungul sezon turistic. Estimez că erau peste 50, dar cel mai corect este să spun că erau greu de numărat, datorită faptului că erau foarte multe. Numărul mare este explicat de faptul că economia orașului se bazează pe turism, comerț și servicii. De asemenea, doarece Alghero este situat pe Coasta de Coral, coralul este o mare parte a economiei. Însă, faima coralului și numărul mare de turiși din Alghero au atras și comerciați neloiali, mulți dintre ei din Napoli, care vând produse similare coralului, dar din plastic, spun localnicii. Astfel, un necunoscător este ușor de păcălit, mai ales că diferența este dată în principal de nuanță, coralii reali fiind mai degrabă culoarea portocaliu, pe când cei care imită acest produs au culoarea mai apropiată de roșu. Alghero mai este renumit pentru restaurantele sale cu fructe de mare, pentru vinuri și gastronomie. Cel mai faimos fel de mâncare este homarul „alla catalana”. Cea mai faimoasă delicatesă din Sardinia însă, este Casu Marzu, tradus literal ca „brânză putredă”, deși nu este deloc putredă. Este făcută cu lapte de oaie nepasteurizat și fără substanțe chimice, astfel încât să atragă o muscă de brânză (Philiophila Casei), care își depune ouăle pe brânză, astfel încât acestea să formeze mici coconi, iar larvele se hrănesc cu brânză, dându-i o aromă foarte puternică. Eu auzisem de faimosul desert „menjar blanc” din Alghero, iar Grazia a fost atât de prietenoasă că a doua zi la micul dejun a pregătit asta. Bonus, a făcut și zabaglione. În plus, deși ea susținea că nu are talent în bucătărie, a pregătit cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată, cu care ne-a așteptat în prima zi. Bineînțeles, tot în prima zi am cumpărat și panettone, căci nu gustasem până atunci „la mama lui acasă” în preajma sărbătorilor. Tot în prima seară, după ce am poposit puțin în port, am făcut o plimbare prin centrul său istoric, unde micile buticuri cu haine făcute de artizani locali, cu bijuterii din corali sau cu accesorii evidente în vitrine, așezate pe străduțe paralele și perpendiculare, făceau casă bună cu restaurantele tradiționale din Piazza Civica (străzile au denumirea și în italiană și în catalană, dar numai în această parte a orașului). Tot în centrul vechi este Catedrala Santa Maria, gotică, catalană, din secolul al XVI-lea, care are vedere la Piazza del Duomo. De acolo se auzea sâmbătă seara sunetul inconfundabil al unei orgi. „S-a organizat un concert și sunt toate locurile date”, mi-a spus un localnic, care vorbea puțină engleză. Concerte de orgă au loc de câteva ori pe an, mi-a povestit ulterior Grazia. Am revenit a doua zi, iar catedrala, așa cum citisem anterior, era impresionantă, interiorul fiind în stil renascentist și baroc. Anexat la catedrală, la turnul-clopotniță se poate ajunge printr-o ușă gotică din Via Principe Umberto și de acolo poți avea o priveliște complexă cu orașul, din ce am auzit. Însă, singurul om care era duminică la prânz acolo, nu vorbea deloc engleză și nici nu înțelegea, astfel că nu am ajuns în turn. Dacă mergi drept pe strada din fața catedralei, al cărei nume nu-l mai rețin, ori pe cea din dreapta, vei ajunge în turnurile de veghe – Torre di San Giacomo, Torre della Polveriera, Torre di Sant’Elmo. Eu am fost acolo la prânz și se vedea splendid Capo Caccia în depărtare, marea, portul și întregul oraș. Aceste ziduri (cunoscute ca bastioni) au fost construite în secolul al XVI-lea și merg de la Porta a Mare (una dintre porțile lui Alghero) până la Piazza Sulis, unde se află Turnul Sulis. Nu departe de Alghero și în zona Capo Caccia, se află Grotta di Nettuno, unul dintre cele mai faimoase locuri de vizitat în această parte a Sardiniei. Peștera cu stalactite și stalagmite incredibile creează un spectacol uluitor, mi-a povestit Grazia, dar în această perioadă a fost greu de accesat din cauza ploii. Tot aproape se găsește și Rezervația Naturală Le Prigionette, o rezervație de tuf mediteranean, iar lângă sunt câteva situri arheologice, cum ar fi Nuraghe di Palmavera, un sat nuragic care datează de acum 3.500 de ani. La cele din urmă obiective turistice nu am putut să ajung pentru că nu închiriasem mașină, iar mijloace de transport în comun care să ducă până acolo nu sunt.

Pentru prânz am optat să mergem la un restaurant din centrul istoric, pentru că era aproape și ploia dădea iar semne că urmează să se dezlănțuie. Erau multe restaurante și cafenele drăguțe, dar cea mai faimoasă este Caffé Costantino, la parterul Palazzo d’Abis, așa că am mers acolo. Am optat pentru o porție de paste carbonara – Italia fiind singurul loc în care mănânc paste – și am gustat Ichnusa, bere de la tejghea, nefiltrată, foarte consumată în Sardinia. La final, nu m-am putut hotărî asupra desertului, așa că am ales atât saedas, cât și crema catalana, iar amândouă au fost delicioase. Grazia mi-a recomandat și restaurantul Nautilus, aflat într-o locație excelentă, cu vedere la port, unde servesc fructe de mare, preparate foarte bine, dar pentru că eu nu sunt fan, nu i-am călcat pragul. De altfel, ea mi-a spus și despre faptul că Alghero găzduiește niște podgorii grozave, cea mai cunoscută fiind Tenute Sella e Mosca, fondată în 1899. Am plecat cu umbrela, prin ploie, către casă, căci nu părea să se oprească prea curând. Pe străzi, mai erau puțini oameni, foarte grăbiți, iar școlile și o parte din magazine se închiseseră din cauza ploii, mi-a spus apoi Grazia. În toată alergătura mea, am văzut însă două femei trecute de 60 de ani, care purtau o eșarfă neagră pe cap. Am citit apoi că se numesc „muccadori” și unele femei mai în vârstă le poartă, mai ales când merg la biserică, obicei care a fost adus în Sardinia de arabi, care, de fapt, au stăpânit peste insulă de ceva vreme. „Sunt mulți emigranți, din Maroc, Senegal și nordul Africii, care lucrează în principal ca zilieri în sezonul estival. De asemenea, sunt mulți români care lucrează în Alghero și au grijă de persoane vârstnice”, mi-a spus Grazia în dimineața următoare, când am întrebat-o. Majoritatea localnicilor sunt catolici, dar au și ortodocși. Alghero este situat în provincia Sassari și a fost fondat în anul 1102 de către familia genoveză Doria ca port fortificat. Această familie a condus orașul cu o mică întrerupere între 1283-1284 când a fost condus de familia Pisano. În anul 1353 Alghero a fost capturat de Aragon. Această perioadă a fost urmată de dominația Spaniei pană în anul 1702. După multe dominații, Sardinia a devenit parte a domniei Piemontului în 1847 și una dintre primele regiuni care au făcut parte din Italia unită în 1861.

Oraș colorat, în vârful munților situat

Într-una din zile am fost la Bosa (se citește Boza – n. red.), un oraș pe care l-am văzut în multe postări pe Instagram, datorită clădirilor colorate, a castelului de pe deal și a râului care curge chiar prin mijloc. A meritat să ajung în orașul pitoresc chiar dacă am mers o oră cu autobuzul – biletul costă 3,7 euro –  și drumul de pe coasta de nord de la Alghero la Bosa e spectaculos, deși periculos, din cauza porțiunilor abrupte care se înalță deasupra mării. Sincer, deși a plouat și acolo la fel ca în Alghero, nu ar trebui să-l ratezi dacă se întâmplă să vizitezi Sardinia. Tot în Bosa se află conacul restaurat Casa Deriu, deschis ca muzeu cu camere mobilate și o galerie de artă. Eu nu am ajuns fizic la niciuna dintre locații, dar am văzut castelul de pe istoricul Ponte Vecchio de Bosa, considerat unul dintre cele mai frumoase poduri din Italia, care trece peste râul Temo. În Bosa nu sunt multe de făcut și m-a amuzat cum închideau localnicii geamul când treceam cu pași grăbiți pe străzile înguste prin ploaie, dar am înțeles că găzduiește câteva festivaluri foarte interesante, cel mai mare fiind Carnavalul. De asemenea, este renumită pentru producția de Malvasia, un vin de desert.„Bosa a început să primească tot mai mulți turiști în ultimul an, în schimb Alghero a început să primească mai mulți turiști după al Doilea Război Mondial și primii noștri turiști au fost din Anglia, apoi Germania, Olanda și Franța, astfel ne-am obișnuit cu ei”, mi-a povestit apoi Grazia.Am citit că Bosa a fost fondată în vremea fenicienilor și a prosperat în timpul Imperiului Roman. Apoi, în Evul Mediu a fost invadată de pirații arabi de mai multe ori, până când în cele din urmă, în secolul al XII-lea, familia Malaspina au construit un castel pe deal, care sa dovedit vital în apărarea orașului.

De ce să vizitezi Sardinia?

„Sardinia este o insulă spectaculoasă, în mare parte sălbatică, care oferă vizitatorilor peisaje încântătoare, o bogăție culturală și tradiții extraordinare și un patrimoniu arheologic unic în felul său. Este un loc care poate satisface orice preferință turistică. Iubitorii vieții de noapte și ai jet setului nu pot rata Porto Cervo, pasionații de arheologie pot merge pe urmele construcțiilor preistorice, cei care doresc excursii prin care să intre în contact cu natura pot explora potecile masivului Gennargentu. Apoi, desigur, există o apă cristalină la fiecare latitudine”, a spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la București, într-un interviu acordat pentru Business Magazin.

De asemenea, el a completat că bucătăria sardă este bogată și variată, folosește brânzeturi, miere, icre sărate, șofran, ulei, dar și pâine și preparate din carne de vânat și pește. „O bucătărie sănătoasă și echilibrată, pe deplin atribuită dietei mediteraneene, care contribuie în parte la explicarea longevității acelei populații”, a subliniat el. În Sardinia trăiesc unii dintre cei mai longevivi italieni. Cu toate acestea, ambasadorul Italiei la București, precizează că îi place și bucătăria românească și nu poate refuza micii, sarmalele și, din în când, o porție de papanași. Celor care vor să descopere Italia, ambasadorul le propune Lunigiana, o zonă care șerpuiește între partea de nord a Toscanei, provincia La Spezia din Liguria și zona Apeninilor din Emilia. „Lunigiana istorică se caracterizează și astăzi printr-o unitate culturală profundă, care se reflectă și în tradiții și gastronomie, trecând granițele administrative dintre cele două regiuni italiene. Acest pământ oferă o bogăție de târguri și castele medievale, peisaje muntoase și împădurite și este, de asemenea, bine conectat cu principalele orașe din partea de centru-nord a Italiei. Pentru a-l cita pe Chef Devoto, în Lunigiana vizitatorii vor putea descoperi la masă – momentul pentru noi toți de maximă convivialitate – «mâncăruri autentice care se nasc respectând rețetele din trecut și care își găsesc o nouă expresie și vitalitate tocmai în marca sustenabilității»”, a mai spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la București. Grazia mi-a recomandat să vizitez Langhe, o zonă deluroasă aflată la sud și la est de râul Tanaro, din Piemont, adică din nordul Italiei. Ea spune că Langhe este renumit pentru vinurile, brânzeturile și trufele albe. De altfel, un oraș pe care îl vizitează mereu cu plăcere, spune ea, este Torino.   ■