Organizarea raporturilor sociale nu înseamnă acasă

S-a împlinit o lună de când am văzut spectacolul INSTITUȚIA. Încă mă urmăresc secvențe din el, scene întregi, monologuri ale actorilor, expresiile chinuite sau privirile în gol, întunericul sălii și doar cele câteva spoturi ce luminau artificial personajele de pe scenă. Pentru că personajele, tineri care la majorat au părăsit orfelinatele, erau în întuneric la propriu și la figurat. Un spectacol emoționant până la lacrimi, care merită să se joace pe orice scenă de teatru din țară. Un spectacol care nu te menajează. Îți arată realitatea așa cum e. Ticăloasă, perversă și deseori nedreaptă.

Copiii instituționalizați suferă o traumă în copilaria lor, care îi urmărește toată viața. Dar dincolo de traumă, pentru ca asta pot suferi chiar și copiii crescuți de părinți inadecvați, lor le lipsește căldura unui cămin, acel “acasă”, care nu e neapărat un acoperiș cu 4 pereți, ci mai degrabă un sentiment de siguranță, protecție, încurajare, ascultare, iubire, tandrețe, validare. 

Cifrele publice despre copiii abandonați și cei instituționalizați sunt încă mari și triste în România. Pe langă orfelinate, care sunt totuși niște instituții publice, guvernate de legile și bugetele sociale precare de la noi, cu funcționari mai mult sau mai puțin plictisiți, îmbătrâniți și prăfuiți, există și ONG-uri destul de puternice, care încearcă și reușesc de cele mai multe ori, să le aducă un pic de lumină acestor copii. Nu îmi propun să dezvolt în acest material problematica abandonului sau a adopțiilor, ci vreau să rămân în perimetrul cultural, cu gânduri despre spectacolul lui Florin Liță, care reușește atât de bine să ilustreze prin artă teatreală o problematică a societății contemporane.

Spectacolul a avut premiera pe 5 martie, în sala Berlogea din cadrul UNATC. Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică). Am primit o invitație de la regizorul Florin Liță și ulterior, am văzut pe pagina lui de facebook câteva frânturi din scriptul spectacolului, care mi-au atras atenția și care mi-au vibrat profund în creier și mi-au coborât în stomac, pentru ca ulterior, să mi se urce direct în inimă. Și acolo au rămas. 

234/ 299/ 2002: Mie îmi place să mă joc mereu! Ție? Uite, eu am superputerea de a mă juca. Aici pot fi oricine și orice. Și totul poate fi oricum. Vezi?! Am închis ochii și îți citesc gândurile. Asta e superputerea mea. 

Undeva un copil vrea să se joace pentru a-și apăra lumea imaginară. 

308/ 342/ 2014: Să știi că mie îmi plac trenurile! Gările, locomotivele, șinele, macazurile, peroanele, persoanele, băncile, biletele, oamenii, gările, gările, gările… și sunetul de locomotive… Când o să fiu mare o să mă fac mecanic de locomotivă. 

710/ 154/ 1998: Iubesc cafeaua! Mama bea foarte multă cafea.  Dar, știi, nu am cunoscut-o niciodată! Doar mi-am imaginat-o. E mereu prezentă în amintirile mele confecționate din viața altora. Nu am fost norocoasă ca tine!

Undeva, copilul din tine caută speranța. Undeva, copilul din tine crede că lumea e plină de bine. Alteori de dragoni cu trei capete, de dinozauri, de zâne, de unicorni, de iubire, de pace și de liniște, de jocuri, de copii, de râsete de copii, de planete pline cu copii, de stele și de sisteme solare… dar ție totul îți pare atât de îndepărtat-îndepărtat și uiți că toate acestea sunt la tine, copile! Joacă-te! Joacă-te în viața asta.

Mi-am invitat la rândul meu copilul, adolescentă de aproape 16 ani, care fără ezitare a spus “da” și din dorința de a vedea cum arată o facultate pe dinăuntru. La intrare, am primit fiecare câte un dosar de carton cu șină și cu un număr înscris. Da, din ăla de care România încă nu mai scapă în orice demers ar face cetățeanul în interacțiunea sa cu o instituție publică. Știți bine ce zic. În el erau câteva foi. Prima foaie, un tipizat după o decizie civilă a tribunalului de încredințare a unui minor în grija DGASPC, urmată de o cerere a minorului care poartă un număr. Minorul în sine urmează să poarte un număr. Cu asta se va identifica ani buni. Poate chiar pe viață. Cu un număr de dosar. Urmatoarele foi sunt goale și se adresează spectatorului cu rugămintea de a participa și el cu o notă personală în întregul performance, scriind sau desenând ce reprezintă pentru el “acasă” sau “un vis”, “o dorință”.

Și eu și copilul am intrat în joc și fiecare a desenat ce a simțit. Am tras cu ochiul în dosarul fetiței mele și, dupa ce consumasem împreună un pachet întreg de șervețele la fiecare poveste de pe scenă, am mai plâns puțin. Copilul meu desenase pentru “acasă” o căsuță chircită, 2 pisici, un cățel și un soi de femeie cu o țigară în mână… Adică exact menajeria noastră zgomotasă, veselă și însuflețită de copiii noștri blănoși și tabieturile noastre. Acasă. Ce greutate teribilă are acest cuvânt scurt, cu 3 vocale și 2 consoane! Ce deziderat minunat, pe care unii nu îl cunosc vreodată, iar alții nu reușesc să îl mai re-trăiască vreodată…

Atât de impresionată am fost de spectacol, de cum sunt invitați spectatorii pe scenă, aleatoriu, prin strigarea numărului de pe dosarul primit, de cum intră ei în jocul actorilor de pe scenă cu toată ființa și cum părăsesc scena transfigurați la final de poveste, incât l-am sunat pe Florin să-l întreb detalii și să cunosc culisele unui astfel de spectacol complex, cu 8 actori, cu un set-up minimalist dar atât de bine conturat pe tema centrală. “Hai, Florin să spunem povestea INSTITUȚIEI și poate printre cititorii revistei găsim puțină generozitate, un pic de simț civic, un pic de sprijin,  un director de teatru mai înțelept, ca să puteți aduce spectacolul pe scenele mari de teatru, să fie văzut de cât mai mulți oameni! “ i-am spus. Aflasem deja că spectacolul e făcut cu voluntariatul tuturor celor implicați (regie, joc, scenografie, sunet și găzduire la UNATC).

<< „ Instituția”, un devised and performance teatru urmează să se joace până la finalul anului universitar la U.N.A.T.C. și este este cel mai recent spectacol al meu. Am urmat studiile masterale în domeniul pedagogiei teatrale pentru a-mi diversifica pasiunea pentru teatru și din dorința de a mă perfecționa. Ce m-a determinat să fac acest pas a fost introducerea ca opțional în școli a disciplinei artei teatrale, datorită eforturilor depuse de U.N.A.T.C. Disertația se conturează în jurul temei „nevoile emoționale ale copiilor instituționalizați” și vine dintr-o nevoie a mea de a răspunde la această lacună a societății actuale. Pornind de la premisa că noi, cei care am avut și avem părinții lângă noi, ne găsim o scuză la orice. Dar ei? 

Ce ți-ai propus cu acest spectacol?

Pornind de la faptul că acești copii trăiesc și între Sărbătorile Pascale și Sărbătorile de iarnă, și nu doar în cadrul celor două sărbători, atunci când situația lor este mediatizată, am fost determinat să scot la suprafață poveștile lor nespuse, povești pe care altfel mulți dintre noi nu le-am fi auzit, povești la care mulți dintre noi asurzim atunci când sunt spuse, povești de care fugim pentru că noi suntem ori prea sensibili, ori prea importanți, nu-i așa?! Fugim de povești? Da. Unii.  

Am urmărit ca premiera spectacolului să aibă loc în luna februarie, tocmai pentru a nu fi într-o perioadă de maximă mediatizare a subiectului. De asemenea, spectacolul se joacă în continuare, neținând cont de „momentele” de atenție acordate cu care am fost obișnuiți până acum.  Îmi doresc ca acest spectacol să intre în repertoriul unui teatru, tocmai pentru a ne reaminti că suntem datori să acționăm de fiecare dată când statul este depășit, sau dă greș, sau este dezinteresat, sau sau sau… atât de multe scuze! Am obosit cu toții.  Cu toate acestea, sper ca acest lucru să se întâmple, deși în contextul actual este mult mai dificil având în vedere că în spectacol sunt opt actori, iar bugetele pentru cultură se micșorează de la an la an. Șanse ca spectacolul să fie preluat de către un teatru independent sunt mai mari, dar și acolo este dificil. Peste tot este nevoie de bani. Este un adevăr. Este un fapt. Este o realitate pe care o trăim și noi, idealiștii. 

Vorbește-mi despre colaborarea voastră cu SOS Satele Copiilor

Am ajuns să fac voluntariat la S.O.S Satele Copiilor datorită colegei actrițe Andreea Hristu, apoi parteneriatul s-a concretizat imediat între Universitate și Satele Copiilor. Dorința profesorilor de a ne implica și de a ajuta prin jocuri teatrale acești copii a fost primită cu multă bucurie și cu multă implicare din partea acestora. Mulțumită doamnei profesor Bogdana Darie și a asistentei Romina Boldașu, acest parteneriat este de durată și urmează să se desfășoare până la încheierea acestui an universitar. Etapele de lucru cu copiii sunt structurate în așa fel încât obiectivele să fie atinse: cunoașterea de sine, atenția, spontaneitatea, conștientizarea emoțiilor…

Până acum am observat că dorința copiilor este de a fi ascultați și nu de a asculta. Cu alte cuvinte, vorbesc de nevoia de atenție și de afecțiune, acestea fiind cele mai acute nevoi pe care aceștia le au (și este de înțeles, mai ales dacă suntem atenți la noi, „norocoșii lumii”, șic!). Momentan, sunt în plin proces de elaborare a unei o metodologii pe această temă.

Cât a durat documentarea spectacolului? 

Prima întâlnire cu copiii a fost în luna septembrie a anului 2021, documentarea a durat până la finalul lunii ianuarie 2022 și încă este în proces de derulare.  La fiecare atelier se lucrează pe anumite teme care ajută participantul să își conștientizeze emoțiile. Pornind de la exerciții simple, fiecare copil își devoalează nevoile pe care poate nu le înțelege sau de care se ascunde (negare, sentiment de inferioritate, de neacceptare, de singurătate, de… o nevoie doar de a povesti și de a fi ascultat).

După încheierea documentării a urmat construcția spectacolului, care a durat 20 de zile. În prezent suntem la a șasea reprezentare scenică. Așadar, vă așteptăm să faceți parte din poveste. 

Cum ai ales echipa actorilor?

Echipa este alcătuită din colegii mei de la Masterul de Pedagogie Teatrală, anul al II-lea, mulți dintre ei făcând voluntariat la S.O.S. Satele Copiilor. Poveștile au fost preluate, apoi prelucrate de către mine pentru a fi prezentate scenic. Din echipă fac parte: Cătălina Corbu, Alexandra Corlan, Aurelian Culea, Gabriel Hrițcu, Alexandra Pribeagu, Varty Mihail, Andreea Moustache, Simona Pustianu, Emanuel Varga. Sound design – Andrei Georgescu și Light design – Alexandru Agafiței.

Ce alte spectacole sau proiecte ai în lucru?

Planuri multe, producători puțini, având în vedere ce se întâmplă în lume. În perioada septembrie-octombrie o să încep lucrul la Teatrul Național București, prin programul 9G, la spectacolul You say tomato de Joan Yago, alături de colegii Irina Ștefan, Bianca Cuculici și Denis Hanganu. Este o comedie despre situația actorilor independenți care se află într-un impas atât în viața personală, cât și în cea profesională. 

Orice altceva ai se adăugat despre fenomenul teatral din România în comparație cu ce se întâmplă pe plan cultural european

Fenomenul teatral din România încearcă să țină pasul cu cel european, deși în cei 31 de ani de democrație s-a observat un haos în esteticile teatrale apărute pe scenă. Cred că este firesc ca o ruptură de o asemenea magnitudine cum a fost Revoluția Română, să genereze confuzie în viața culturală din România.  După părerea, mea mai durează câțiva ani până când toate tendințele apărute în teatrul postcomunist se vor așeza, lăsând în urma lor doar ceea ce merită cu adevărat. Să nu uităm că teatrul este o artă heteronomă. Este una din artele cele mai strânse, cea mai prezentă în societate, iar cererea și oferta trăiesc în simbioză. Atâta timp cât cererea este mică din punct de vedere calitativ și oferta va fi pe măsură. >>

Un scurt CV și portofoliu de spectacole regizate

Florin Liță, regizor de teatru, iar în anul 2016 am absolvit Univesitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, departamenul Regie de teatru. Pentru a putea vorbi de drumul meu până acum, mă simt dator să le aduc mulțumiri profesorilor care mi-au oferit tot ce a fost nevoie pentru ca eu să ajung azi ceea ce sunt și să fac ceea ce fac. În special, le sunt profund recunoscător doamnelor profesori din catedra de Teatrologie – Ana-Maria Nistor, Carmen Stanciu și Maria Zărnescu. Primul spectacol montat după facultate a fost „O noapte Furtunoasă”de I.L. Caragiale, la Teatrul Arte dell`Anima, apoi la Teatrul Luni de la Green Hours, am montat spectacolul „Malaga” de Lukas Bärfuss. În anul 2018 am montat la Teatrul de Comedie spectacolul „Podul” de Laurence Van Wetter. Apoi, au urmat spectacolele de la teatrul independent unteatru – „Conu` Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale și „Pelicanul” de A. Strindberg.

Închei materialul cu un apel direct către dumneavoastră, cititorii revistei, care sunteți parte din comunitatea de afaceri.: Căutați și poate găsiți resurse în bugetele de sponsorship ale companiilor pentru care lucrați sau în depozitele personale, pe care cei mai norocoși au reușit cu multă mucă să le realizeze. Îndreptați-vă atenția și către cultură și artă. Veți contribui prin demersurile dumneavoastră la o societate mai bună. Teatrul oglindește problemele societății, iar societatea suntem noi. Iar pentru managementul din lumea teatrală, o rugăminte personală, dacă îmi permiteți: Adoptați spectacolul Instituția în propria dumneavoastră Instituție! Aduceți-l pe o scenă publică pentru a fi simțit. Nu veți regreta decizia. Merită fiecare leuț investit în producția lui și vi se va întoarce înmiit.