Opinie Gabriel Biriș: Despre faliment. Personal și nu numai

GABRIEL BIRIȘ este avocat, membru al UNPIR

Ce prevederi conține noul cod al insolvenței în legătură cu insolvența persoanelor fizice? Răspunsul este simplu: niciuna! Chiar dacă este un „cod„, în fapt noua legislație nu acoperă deloc materialul insolvenței personale și nu include nici prevederile cu privire la insolvența unităților administrativ-teritoriale.

Subiectul insolvenței revine în actualitate printr-o nouă lege, Codul insolvenței. Din dorința guvernului de a-l introduce în regim de urgență, dorință motivată de faptul că actuala legislație este, zice-se, prea protectivă cu cei care nu își plătesc datoriile către stat, codul a fost aprobat mai întâi prin ordonanță de urgență. Așa cum era de așteptat, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional actul emanat de la guvern, motivul fiind unul cât se poate de predictibil: nu se poate justifica caracterul de urgență. Drept urmare, actul a fost trimis la Parlament, unde acum se află în proces de aprobare.

De ce oare legiuitorul se încăpățânează să nu rezolve această problemă spinoasă? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne aducem puțin aminte câteva lucruri despre istoria recentă a creditării în România. Aproape inexistent în 2000, creditul bancar a început să fie disponibil din ce în ce mai mult persoanelor fizice. Mai întâi pentru credite ipotecare (aproape exclusiv în euro, dolari și, din păcate, în franci elvețieni), apoi pentru credite de consum. După 2004, dar mai ales în 2006, 2007 și prima jumătate a lui 2008, creditele personale au explodat pur și simplu. Toată lumea era euforică, se credea că laptele și mierea vor curge în valuri nesfârșite peste plaiurile mioritice. Dar nu a fost să fie: piața s-a prăbușit, criza a lovit nemilos România, politicul amplificând și el criza prin măsurile luate. Drept urmare, oamenii nu au mai putut să își achite ratele la credite.

În mod evident, au apărut și câțiva Feți Frumoși, cocoțați falnic pe spinarea înaripatului Populism, care au început să propună soluții pentru protejarea sărmanilor loviți de criză. I-am întâlnit și în mediul politic, dar și la periferia acestuia. Unii, mai aprigi, au propus chiar o lege „a falimentului personal„. La o lectură mai atentă a acelei propuneri legislative realizezi că, de fapt, ce doreau autorii era un instrument pe care debitorii să îl poată folosi ca să scape de o parte din datoriile către bănci. Termenul consacrat este de „hair cut„, dar metoda mai este cunoscută și prin sintagma „țeapă„. Metodă care este de altfel folosită pe scară largă în relațiile comerciale, între companii – legislația actuală și chiar și cea viitoare fiind foarte grijulie cu debitorii și nu cu creditorii, așa cum găsesc eu a fi normal.

Absolut firesc, băncile s-au opus. Cum vocea ARB nu poate fi neglijată, mai ales când BNR și FMI o susțin, în mod absolut predictibil legea falimentului personal a fost blocată și îngropată prin sertarele Parlamentului. La fel s-a întâmplat și cu alte inițiative similare, ceea ce nu este neapărat rău. Dimpotrivă: hazardul moral pe care acele prevederi îl introduceau, inclusiv un așa-zis „faliment scuzabil„, era, în opinia mea, inacceptabil.

O lege a falimentului personal este însă extrem de necesară și utilă. Situația de acum nu ajută nici creditorii și nici debitorii.

Cu câteva luni în urmă, am avut o discuție pe această temă cu amicii parlamentari din Forța Civică, amici care m-au rugat să ies din zona mea de confort (fiscalitatea) și să îi ajut să elaboreze o astfel de propunere legislativă.
Concluziile la care am ajuns împreună au fost următoarele:
– nu este nevoie de o lege specială, sunt suficiente câteva amendamente la actuala lege a insolvenței, lege care de altfel conține prevederi cu privire la insolvența persoanelor fizice autorizate;
– debitorul nu trebuie să se folosească de lege pentru a nu își achita datoriile. Falimentul personal trebuie să fie un eveniment excepțional, de ultim resort;
– falimentul personal nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra falitului. Anumite drepturi (de exemplu: dreptul de administrare) trebuie limitate. În plus, trebuie să existe un registru public al faliților, spre informarea celor interesați;
– falitul își pierde dreptul de administrare a patrimoniului personal, acesta trece la lichidator, care va vinde bunurile falitului pentru a acoperi masa credală, dar creditorii nu au drepturi asupra veniturilor viitoare ale falitului (cu excepția cazului în care acestea sunt în legătură cu drepturi dobândite/servicii prestate înainte de deschiderea falimentului);
– o minimă protecție pentru falit și familia acestuia este necesară.

Falimentul personal trebuie deci să dea șansa unui nou început, dar și să prevină ca acesta să însemne noi credite și noi falimente.

Rezultatul acestor discuții a fost o inițiativă legislativă, inițiativă care își face și ea veacul prin sertarele Parlamentului.
Nu sunt așadar optimist că vom avea într-un viitor apropiat o reglementare a falimentului personal. Frica băncilor de populismul iresponsabil al unora dintre decidenții noștri le va determina să continue, pe toate căile, să blocheze inițiativa. Răul făcut de abordările inițiale este imens.

Vom avea deci un Cod al insolvenței care nu va fi „cod„, ci mai degrabă o nouă lege. Să-i zicem însă Cod. Codul insolvenței va pune în continuare accent pe a da „șansă la viață„ companiilor insolvente, prin reorganizare. Reorganizare care însă primește niște termene limită ce par uneori cam scurte.  Vorbind despre reorganizare, despre o a doua șansă, ar fi interesant de văzut statisticile. O analiză a acestora ne poate face să ne punem o altă întrebare: de ce trebuie continuată agonia și nu se trece direct la faliment și lichidare? Am o opinie, dar o să vorbesc despre ea într-un articol viitor.