Opinie Dragoș Pătroi: Cui îi e frică de nerezidenți?

Parcurgând actul normativ anterior invocat, mi-a atras atenția, printre altele, noul regim fiscal aplicabil veniturilor obținute de nerezidenți, ca urmare a serviciilor prestate către entități cu rezidența fiscală în România. Pentru început, este de remarcat că – prin reformularea conținutului art.115 lit. k) Cod fiscal – se introduce extinderea impozitării la toate serviciile efectuate de un nerezident în favoarea unui rezident, indiferent de locul prestării acestora, atât în țară, cât și – spre deosebire de reglementările existente până la data de 31 ianuarie 2013 – în străinătate.

În forma reglementată de ordonanță, textul de lege ar fi fost greu sau chiar ilogic de aplicat în cazul unor servicii (cum ar fi cazarea în străinătate, transportul local sau serviciile de service auto efectuate în alte state etc.), tocmai de aceea apreciez clarificările aduse prin proiectul normelor metodologice de aplicare (publicat în prezent pe site, spre dezbatere publică) ca fiind de bun-simț și utile în raport de operaționalizarea efectivă a textelor de lege în practica de zi cu zi.

Marea noutate adusă însă de OG nr. 8/2013 este corelarea regimului fiscal (aplicat de rezident veniturilor plătite către nerezident) de existența unui instrument juridic care să permită schimbul de informații, încheiat între România și statul în care veniturile sunt plătite efectiv nerezidentului – așa cum rezultă din cuprinsul art. 116 alin. (2) lit. c1 Cod fiscal. Practic, începând cu data de 1 februarie 2013, nu mai avem cotă unică de 16%, deoarece se introduce o nouă cotă de impozitare de 50%, pentru veniturile (cu anumite excepții) plătite într-un stat cu care România nu are încheiat un instrument juridic, în baza căruia să se permită facilitarea schimbului de informații. Bine, între noi fie vorba, cota unică nu a fost de fapt niciodată atât de unică pe cât au lăsat autoritățile publice să se înțeleagă…

Din economia textului de lege, rezultă că impozitarea se realizează, în primul rând, în funcție de existența instrumentului juridic cu statul în care se află banca la care se efectuează plata și doar în subsidiar în funcție de jurisdicția de rezidență fiscală a prestatorului – fapt confirmat, de altfel, și de forma actuală a proiectului normelor metodologice publicate în prezent pe site. Practic, în opinia mea, raționamentul ar fi următorul:
– dacă plata serviciilor se realizează într-un cont bancar aflat într-o jurisdicție cu care România nu are încheiat un instrument juridic care să permită schimbul de informații, atunci impozitul, reținut de plătitorul de venit rezident în România, va fi de 50%, indiferent de rezidența fiscală a prestatorului nerezident;

– dacă plata serviciilor se realizează într-un cont bancar aflat într-o jurisdicție cu care România are încheiat un instrument juridic care să permită schimbul de informații, atunci se analizează rezidența fiscală a prestatorului și pot apărea două situații:

– dacă acesta este stabilit, din punct de vedere fiscal, într-o țară cu care România nu are încheiată Convenție de evitare a dublei impuneri sau, deși este stabilit într-o țară cu care România nu are încheiată Convenție, dar nu prezintă un certificat de rezidență fiscală valabil la momentul plății venitului, atunci impozitul reținut de rezidentul din România va fi de 16%;

– dacă prestatorul este stabilit într-o țară cu care România are încheiată Convenție de evitare a dublei impuneri și, în mod corelativ, prezintă și un certificat de rezidență fiscală valabil la momentul plății venitului, atunci regimul fiscal incident în cauză se determină prin raportare la prevederile Convenției încheiate în cauză, aplicându-se cota de impozitare menționată în aceasta. În acest context, este de menționat că – tot în baza actului normativ supus prezentei analize, în speță OG nr. 8/2013 – se completează și se reformulează prevederile art. 11 Cod fiscal, conform căruia autoritățile fiscale pot reîncadra conținutul economic al unei tranzacții, în sensul că se limitează posibilitatea aplicării regimului fiscal rezultat din Convențiile de evitare a dublei impuneri în situațiile în care tranzacțiile nu au substanță economică și scopul vădit al acestora constă doar în obținerea unui avantaj fiscal.

Ce am înțeles eu din cele prezentate mai sus? Că autoritățile publice își recunosc practic neputința în a instrumenta – prin mijloacele specifice de administrare și de apreciere a probelor în materie fiscală, reglementate de Codul de procedură fiscală – situațiile în care contribuabilii recurg la scheme de optimizare fiscală (să recunoaștem, mai mult sau mai puțin legale), în baza cărora realizează transferul unor sume de bani către jurisdicții aflate în afara posibilităților de instrumentare, în baza unui schimb de informații (de regulă, paradisuri fiscale).

Practic, nici nu se mai pune problema să se instrumenteze caracterul efectiv, real, al serviciilor facturate unui rezident din România de un rezident fiscal stabilit într-un paradis fiscal și care încasează contravaloarea serviciilor respective într-un cont bancar din paradisul fiscal în care își are rezidența. Autoritățile publice române probabil au gândit situația „la rece„ astfel: decât să angajez o serie de resurse materiale, umane și de timp, iar, în final, să existe riscul să nu pot proba nimic, mai bine merg pe principiul jumătate eu ca stat, jumătate contribuabilul. 

Ce se va întâmpla însă în cazul serviciilor facturate de o firmă tip BV din Olanda către un rezident fiscal din România, a căror contravaloare se încasează într-un cont bancar din Olanda. Cine va împiedica firma din Olanda să-și transfere ulterior banii astfel încasați într-un cont bancar dintr-un paradis fiscal? De unde, eventual, să se întoarcă – evident, sub o formă disimulată și cu o aparență de legalitate – către adevăratul beneficiar din România? Care ar fi soluția în acest caz? Probabil să fie chiar România însăși un paradis fiscal, deoarece nu ar mai exista nici un fel de motivație pentru acest „circuit„…și atunci, probabil, și statul ar încasa ceva bănuți (e adevărat, nu atât de mulți pe cât și-ar dori, dar facil și sigur!).

DRAGOȘ PĂTROI (MANAGING PARTNER AL FIRMEI DE CONSULTANȚĂFISCALĂ DRP TAX WIZARDS)