Noua limită a bogăției

Eventual orez în valoare de 100.000 de euro, noua limită a bogăției impusă de autoritățile europene. Dacă ai sub 100.000 de euro, ești fericit, spargi semințe în dinți, bei berici și râzi în fața televizorului de rușii cei fraieri care au pierdut bani în Cipru, asta dacă îți alunecă degetul pe telecomandă și prinzi vreo zece secunde din programul de știri.

Și, eventual, iei în serios oficiali care te sfătuiesc să îți faci vreo 40 de depozite în care să îți ții banii, asta dacă reziști la știri 30 de secunde. Și, desigur, poți să fii de acord cu devalizarea conturilor de peste 100.000 de euro, mama lor de hoți!, că cum poți câștiga 100.000 de euro dacă nu din furt!?

Păi din muncă, caz în care poți simți fizic, în vintre, orice devalizare sau orice devalorizare, orice modificare de dobândă, iar orice declarație a vreunui oficial îți va reține atenția mai mult de 30 de secunde. Despre premisele stabilite de ceea ce s-a întâmplat în Cipru și despre cum chestiuni care pot părea inimaginabile acum pot deveni realitate – de exemplu “tunderea” conturilor tuturor europenilor pentru însănătoșirea prețiosului sistem bancar european.

Serenitatea cu care cei mai mulți români privesc ceea ce se întâmplă în Europa vine, cred, din două mari motive. Primul a fost impus de comunism, era pur și simplu interdicția de a deține lucruri, mai mult decât ceva mobilă într-o casă închiriată, primită prin sindicat; oricine avea mașină sau casă pe pământ era, pe vremea lui Ceaușescu, un dubios care avea ceva de ascuns; mentalitatea s-a răspândit și s-a păstrat în timp, iar oamenii au fost lipsiți de bucuria de a avea o bucată de teren pe care să pui o floare și trei fire de iarbă.

Ciudat, o astfel de mentalitate s-a păstrat și în perioada postrevoluționară, când era bine, și acesta este al doilea motiv, să fii “sărac și cinstit”. Și atât de tare a plăcut ideea asta, încât am rămas săraci, iar cinstea ne-am risipit-o în compromisuri politice.

Europa își pierde acum o bucată zdravănă din coloana vertebrală, adică din clasa de mijloc. Nu este vorba de oligarhii ruși, asta a fost o prostie și o intoxicare, ci de antreprenori, de micile afaceri care au încercat să reziste, de slujbași care au tras din greu de dimineață până seara, de medici, funcționari sau profesori.

Este vorba de încredere în autoritățile care aprobă confiscarea banilor din conturi și încrederea în băncile care acceptă asta, încălcând principii. Într-un fel sau altul, fiecare va resimți “tunderea” conturilor, oriunde va fi fiind aceasta, oricând va fi și orice sumă va fi fost în joc.

Imaginea pe care o vedeți este o caricatură din 1787 a unui ins pe nume James Gillray. Se cheamă “A March to the Bank” și prezintă detașamentul militar trimis să apere Banca Angliei în 1780, în timpul unei revolte pe fond religios, cunoscută drept “Gordon Riots”. Au fost atunci o sumă din ceea ce astăzi am numi victime colaterale; privind imaginea, ne dăm seama că grija pentru sistemul bancar nu este o noutate, diferă numai modalitățile în care aceasta este pusă în aplicare.