Noi am avut o criză economică a bogăției, nu una a sărăciei, ca părinții noștri

După zece ani, cineva constată: „Noi, în România, generația noastră, a celor care am început să muncim pe la mijlocul anilor 2000, am avut o criză a bogăției, nu una a sărăciei, așa cum a fost criza de pe vremea părinților noștri imediat după căderea comunismului”.
Prăbușirea sistemului comunist a însemnat căderea și închiderea a aproape o treime din fabrici, scăderea numărului de salariați de la 8 milioane, la 6 milioane și apoi la 5 milioane, scăderea dramatică a veniturilor prin amputarea lor reală prin explozia inflației și devalorizarea monedei naționale. La toate acestea s-a adăugat o perioadă gri pentru România – între 1990 și 2000 – în care nu se vedea niciun viitor, decât cel de a pleca din țară.

Familii întregi s-au trezit peste noapte șomere tocmai când aveau copiii mici sau în primii ani de școală. Noroc că aceste familii au devenit proprietari ai apartamentelor unde stăteau la un preț extraordinar de mic, aceasta fiind de fapt cea mai mare avere a românilor. 
Apariția capitalismului românesc nu a adus și noi locuri de muncă, ci doar a transferat active, contracte și bani din buzunarul statului într-un buzunar privat. Afacerile private rezistau pentru că puteau să plătească salarii care creșteau în același ritm cu inflația sau creșterea dolarului.
Opțiunea de a lucra peste hotare era limitată doar la varianta rămânerii în Germania, Austria, Grecia, Statele Unite după vreun meci de fotbal, având în vedere că în primul deceniu după Revoluție nu se deschiseseră granițele și nu puteam circula liber în Europa.
După anul 2000 lucrurile s-au schimbat, odată ce am fost trași în NATO și Uniunea Europeană și au început să apară investitorii străini, care au atras apoi și investiții românești. Au apărut joburi noi, mai bine plătite, au apărut clădiri de birouri, multe dintre fabrici au fost înlocuite cu alte industrii, cu o valoare adăugată mai mare.
Timp de opt ani, între 2000 și 2008, România a traversat o perioadă economică extraordinară: au apărut creditele, mașinile au devenit accesibile, au apărut creditele pentru locuințe, creditele pentru vacanță, salariile au crescut, inflația s-a redus, iar cursul valutar, coșmarul primului deceniu, chiar a scăzut. Dolarul a coborât de la 4 lei, la 2,8 lei.

Criza începută în septembrie 2008 a fost total diferită de cea de după căderea comunismului: adică a fost o criză a bogăției. Cu excepția perioadei 2009-2011, când numărul de locuri de muncă s-a redus cu 600.000 – de la 4,8 milioane la 4,2 milioane –, cu excepția perioadei de creștere a cursului de la 3,6-3,8 lei la 4,2 lei pentru 1 euro, cu excepția reducerilor salariilor întâi în sectorul privat apoi în sectorul de stat, lucrurile nu au fost dramatice, ca pe vremea părinților sau bunicilor.

Cei care s-au trezit șomeri au plecat imediat la muncă în străinătate fără probleme – iar Anglia stă mărturie –, reușind să câștige mult mai mult decât în țară. Chiar în perioada crizei, nu numai că fabricile nu s-au închis, ci dimpotrivă, au început să facă din nou angajări, având comenzi din afară.

Au început să apară lanțuri de supermarketuri care se extindeau exploziv deși era criză, cum ar fi Lidl, Kaufland, Mega Image etc.
S-au creat noi locuri de muncă în retail, dar și în industria automotive. Au apărut noi lanțuri – poate nu vă aduceți aminte, dar H&M a venit în 2011 și a avut aproape cele mai mari vânzări pe metrul pătrat din tot grupul la deschidere; s-au construit noi malluri – Promenada, Mega Mall, ParkLake etc.; au apărut noi clădiri de birouri, iar marile multinaționale, în special din industria IT, reîncepeau să crească salariile pentru a atrage forță de muncă. Salariile mici – cele situate în jurul nivelului minim pe economie – s-au dublat, iar salariul mediu a crescut de la 350 de euro (2008) și 325 de euro (2009) la 530 de euro în 2017.

Cursul leu euro s-a stabilizat în jurul a 4,3-4,4 lei pentru un euro imediat după creșterea din 2008-2009, inflația a început să scadă, atingând un nivel de 0, iar dobânzile la lei, spre stupoarea tuturor economiștilor, au scăzut de la 6-8% la 0,6-1%.
În plină criză a apărut programul Prima Casă, care a revigorat piața imobiliară. Pentru tineri acest program a fost extraordinar, o oportunitate cu care te întâlnești o singură dată în viață: să ai posibilitatea să-ți cumperi un apartament de 50.000-60.000 de euro pe care să-i plătești în 10-15 ani, spre deosebire de bunici și părinți, care își plăteau apartamentele în 30 de ani.

Bineînțeles că au fost pierzători în criză, antreprenori români, patroni, oameni de afaceri care s-au trezit că au făcut datorii prea mari în perioada de boom, iar businessul, aflat într-o scădere a veniturilor, nu le mai poate plăti. Au pierdut cei care s-au trezit cu salariile tăiate în timp ce trebuia să-și plătească ratele la bancă. Au pierdut cei care au avut credite în franci elvețieni pentru că s-a dublat cursul valutar al francului, au pierdut cei care au avut credite în euro și care trebuia să plătească creșterea cursului, au pierdut cei care trăiau în orașe mijlocii și mici pentru că nu mai venea niciun investitor, cele mai multe investiții îndreptându-se către orașele mari.
Patronii care nu au putut să facă față scăderii businessurilor și-au băgat firmele în insolvență, reușind să scape, cel puțin parțial, de plata datoriilor.

Dacă tragem linie și adunăm, criza din 2008 a fost o criză cu salarii în creștere, cu păstrarea mașinii în cele mai multe din cazuri – nu cred că a dispărut aglomerația de pe străzi –, a fost o criză cu noi locuri de muncă, a fost o criză chiar și cu ștergeri de datorii atât pentru companii cât și pentru persoane fizice, a fost o criză în care au crescut economiile în bănci, a fost o criză în care mulți și-au luat apartamente, a fost o criză cu creșterea consumului, a fost o criză cu schimbarea mai des a hainelor, a fost o criză cu vacanțe în străinătate și city-breakuri, a fost o criză cu smartphone-uri și cu Converse.
Chiar nu a fost atât de rea această criză.