Neozeelandezul care vrea să ducă omenirea în spațiu

În adolescență, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenților, petrecându-și o mare parte din tinerețe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani și-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu și-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit și l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul și suspensia și fixând toate panourile caroseriei. Părinții lui Beck, un director de muzeu și o profesoară, și-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, și o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.

În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce și-a studiat toate cărțile din bibliotecă pentru a învăța cum să-și facă propriul combustibil, a înființat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei și s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecție, s-a înfășurat în saci de plastic și își punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanțe chimice.

După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit și a observat că funcționează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Așa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roșie, și-a pus o cască albă și a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o șosea. Înclinându-se în față, a reușit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.

Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziție verticală, permițând rezistenței vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuțele de frână sau roțile. Pentru mulți oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deținerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă și internshipuri.  Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curățat toaletele și a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului și al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare și dezvoltare susținut de guvern.

În 2006, soția lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele și companiile de cercetare aerospațială ale țării. Spera să-și găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieșea deprimat. ”Mă așteptam ca toți acești oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile și laboratoarele construiau rachete și vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spațiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliți de mărimea autobuzului.

Dar Beck a înțeles că electronica ieftină și software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliți mai mici și mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-și începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne și costau între 100 și 300 de milioane de dolari. Agențiile oficiale spațiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorități se plasau companiile de telecomunicații și armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spațiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spațiu. Știam că trebuie să găsesc o modalitate mai ușoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Și așa s-a născut Rocket Lab.

În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generație, dar avea nevoie și de bani pentru a cumpăra alte unelte. Așa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce privește călătoriile în spațiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul și contabilii mei, au fost niște sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate ușoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtășeam această viziune“, povestește antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reușit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie și de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el și doi angajați au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spațiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roșu de aprindere.

De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilitățile de producție ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele și camerele sale electronice, unde inginerii software își ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câțiva kilometri distanță, pe un teren de pășuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospațiale tipice, ajungând la operațiuni de 148 milioane de dolari și fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.