Motivul stupid pentru care acest bărbat a fost recompensat de fiscul american cu 104 milioane de dolari

Bradley Birkenfeld, un fost executiv din domeniul bancar în vârstă de 51 de ani, și-a denunțat instituția angajatoare pentru ajutorul fiscal acordat clienților străini. Deoarece a făcut parte mai mult timp din sistemul respectiv, Birkenfeld a fost închis doi ani și jumătate, dar, ulterior, a fost recompensat cu 104 milioane de dolari pentru rolul său în această ecuație. În urmă cu aproximativ o lună, Birkenfeld și-a expus întreaga poveste prin intermediul publicației mel magazine.

A-ți deschide un cont într-o bancă străină este legal. De exemplu, dacă vrei să îți deschizi un cont într-o bancă din Elveția ai tot dreptul, dar bancherul elvețian nu trebuie, teoretic, să plece din țară pentru a găsi potențiali clienți. La început am jucat și eu un rol în toate acestea. În calitate de director al UBS, având clienți cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca mea presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunități de afaceri – chiar dacă din punct de vedere legal potențialii clienți ar fi trebuit să vină la noi, nu să mergem noi la ei.

UBS a făcut același lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud și Canada. Pentru a-și înlesni procesul de prospectare a pieței în diverse țări, UBS a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă, expoziții de mașini clasice etc. Treaba noastră era, practic, să ne ascundem în spatele scenei și să aducem noi clienți. Sau, pentru a fi mai direct, să ajutăm și să stârnim evaziunea fiscală. Existau și alte semne prin care ne puteam da seama că e ceva suspect, cum ar fi documente care ne învățau cum să evităm detectarea la vamă sau laptopuri criptate, pe care nu le-am luat niciodată cu mine. Sincer, eu nu m-am gândit prea mult la acest subiect până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucram la UBS. La un moment dat, un coleg mi-a adus un document UBS de trei pagini care contrazicea tot ceea ce făceam noi până atunci, spunând în mod explicit că nu ar trebui să căutăm și să facem oferte unor potențiali clienți din alte țări. Iar de atunci nu mi-am mai putut scoate asta din cap asta. Practic, exista un document care ne făcea țapi ispășitori pentru servicii bancare fără scrupule.

Dacă ne-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal  în acest sens – chiar dacă UBS ne-a cerut asta – banca se putea scuza pur și simplu spunând: „V-am spus să nu faceți asta! Regulamentul se găsește în sistemul companiei“. De fapt, ei nu voiau ca un angajat cu o funcție ca a mea să găsească acel document și să pună întrebări, fiind menit să se piardă într-un puț nesfârșit de formulare de deschidere a conturilor, PowerPoint-uri și alte documente.

Existau mai multe șanse de a-l vedea pe Dumnezeu decât să citești toate informațiile de pe rețeaua internă a UBS. Tocmai de aceea am tipărit imediat un număr de copii pe care le-am predat unor colegi seniori, întrebându-i dacă ei l-au văzut, și, așa cum mă așteptam, au răspuns: „Nu, unde l-ai găsit?“. Apoi m-am dus la biroul șefului meu și i-am spus revoltat: „Ce naiba e asta?“, însă el mi-a răspuns calm: „Nu face mare caz din asta“. În acel moment am vrut să-l pocnesc drept în față. Oricine ar fi scris documentul trebuia să obțină aprobările, atât pentru a le scrie, cât și pentru a le pune pe intranet, iar acest lucru nu a fost făcut din greșeală, ci în mod deliberat.

O lună mai târziu, am trimis șefilor de la juridic o copie a documentului într-un e-mail și un memo interdepartamental. Niciun răspuns. L-am trimis din nou în luna următoare. Niciun răspuns. L-am trimis a treia oară. Niciun răspuns. Atunci am început să iau documentele din bancă; așa am luat înregistrări contabile, e-mail-uri, înregistrări telefonice, PowerPoint‑uri, manuale de instruire, memo-uri interne. Și mi-am acoperit urmele. Nu am mai folosit e-mailul sau telefonul meu, ci am folosit telefoane cu plată. De asemenea, am ascuns documente peste graniță, în Franța, în hambarul unui prieten, în ideea în care aș fi fost percheziționat. Este important de menționat că nimeni altcineva în bancă nu făcea nimic. Le era prea frică: salariul lor venea de la UBS; ipotecile lor erau la UBS; împrumutul pentru mașină, de la UBS; copiii lor urmau o școală privată datorită UBS. Dar eu? Eu eram un străin – americanul căruia nu-i era teamă.

Cineva mi-a spus că nu voi mai lucra niciodată în Elveția, dar nu am dat doi bani pe asta. Da, am iubit Elveția, mi-am făcut prieteni buni acolo, dar am știut că trebuie să susțin până la capăt ceea ce consideram eu corect. Din moment ce nu am putut convinge pe nimeni din instituție să-și asume răspunderea, am demisionat în octombrie 2005, la șase luni după ce am văzut prima dată documentul. Am trecut, de asemenea, printr-un interviu de demisie, ca și cum totul ar fi fost normal. Chiar m-au întrebat de ce am fost demisionat și le-am spus: „Pentru că nu mi-ați dat niciun răspuns cu privire la acest document de trei pagini“. Ulterior, i-am dat în judecată pentru bonusul pe care erau obligați să mi-l plătească, parte din contractul meu, dar au încercat să-și renege datoria motivând prin faptul că am demisionat. În cele din urmă, mi-au plătit ceea ce îmi datorau, dar, din nefericire pentru ei, acesta fusese doar începutul. Am atașat documentul respectiv făcând trimitere la trei politici ale regulamentului intern care încălcau legea și am trimis o scrisoare președintelui și întregului consiliu de administrație. I-am informat, așadar, că se află în fața faptului împlinit și nu pot susține că nu știu despre ce e vorba. 

Câteva luni mai târziu, m-am dus la Departamentul de Justiție gândindu-mă că-mi vor fi recunoscători, dar, în schimb, au devenit ostili. Probabil când vine cineva și îți expune un caz pe care ar fi trebuit să îl fi rezolvat cu decenii în urmă nu e prea confortabil. Tot ce le-am cerut a fost imunitate, dar au spus nu. Mai mult, în mod ironic și aproape hilar, m-au acuzat de conspirație pentru comiterea de fraude bancare pentru că nu am renunțat la unul dintre clienți. Între timp, niciunul dintre foștii mei șefi nu a fost urmărit penal. Pe de altă parte, eu am fost condamnat la 40 de luni de închisoare în august 2009. Judecătorul, practic, a confirmat faptul că frauda nu ar fi fost expusă fără să o scot eu la lumină, chiar și procurorii au recunoscut. Și, totuși, au continuat spunând că acund un nume. Și până la urmă da, ascundeam, evitam.

Evitam să merg până la sediile din Washington ale Departamentului de Justiție al Statelor Unite și să torn acest masiv sistem de evaziune fiscală. Mi-am concediat avocații după ce am făcut închisoare, mi-am făcut temele și l-am găsit pe Stephen Kohn, iar el l-a adus pe Dean Zerbe. Acești tipi sunt un duo dinamic – înțeleg foarte bine legea, sunt atestați de către Congres, au scris cărți și s-au luptat cu numeroase cazuri de evaziune fiscală. Zerbe este cel care a scris legea ce oferă denunțătorilor o recompensă de la 15% până la 30% din impozitul recuperat de guvern pentru ajutorul pe care l-au oferit în descoperirea cazului. Pentru mine asta a însemnat 104 milioane de dolari. E drept, bani primiți de la același guvern care înainte m-a aruncat în închisoare. (Este important pentru mine să clarific faptul că nu aveam nicio idee de existența unei legi recompensatoare atunci când am demisionat de la UBS, în octombrie 2005, având în vedere că ea a fost adoptată în decembrie 2006.)

Eram încă în arest la domiciliu când Kohn m-a sunat și mi-a spus că va trebui să semnez cecul pentru că voi primi o recompensă. Din moment ce nu puteam pleca la momentul respectiv din New Hampshire, mi-am rugat avocații să organizeze o conferință de presă la National Press Club din Washington DC și să anunțe recompensa. Îmi place să cred acest lucru a enervat o mulțime de oameni. Știu sigur că am enervat-o pe Kathryn Keneally, un avocat general adjunct din divizia fiscală a Departamentului de Justiție la momentul respectiv. Ea însăși a declarat pentru The New York Times că a fost atât de supărată când a auzit de recompensă, încât și-a aruncat telefonul de pereți. De ce, nu știu, dar eu sigur nu am fost niciodată inamicul sau tipul rău, așa cum încercau ei să mă facă să par.

În cele din urmă, sper să pot încuraja potențialii denunțători și voi vorbi cu plăcere oricărei persoane care se găsește într-o situație similară cu a mea, indiferent dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice. Dar, cel mai important, vreau să fie asigurată protecția de orice fel a persoanelor care își pun în joc cariera, familia și viața pentru a spune adevărul, însă până la acest lucru e cale lungă. Pentru că am trăit asta, pot afirma cu convingere că schimbarea la scară largă are loc doar când cineva din interior iese în față și spune adevărul.

UBS, BANCA DENUNȚATĂ DE BIRKENFELD.

UBS este cea mai mare bancă elvețiană care operează la nivel internațional. În Elveția, instituția activează pe segmentele retail, corporate, instituțional, managementul averilor, gestionarea activelor și investiții. Conform site-ului propriu, UBS Elveția deține o poziție de lider în toate cele cinci segmente de business, are o rețea cu circa 300 de sucursale și 4.700 de angajați, iar la serviciile sale apelează una din trei gospodării, una din trei persoane cu o situație financiară ridicată și aproximativ jumătate din toate companiile elvețiene.