Mic tratat despre minciună, fraudă, înșelăciune...

“Există un mod de a ști dacă un om este cinstit – întreabă-l. Dacă va spune ‘da’, e un escroc.” Această cugetare, vai cât de adevărată, îi aparține lui Marx. Nu, nu acel Marx, ci Groucho Marx, vestitul comic și om de spirit. Ea vrea, prin intermediul paradoxului hazos, să spună că cinstea e un lucru rar (fiți cinstiți și răspundeți-vă în gând la întrebarea pomenită), și că toți pungașii, șarlatanii, impostorii au o nesățioasă poftă de onorabilitate. Mințim, distorsionăm realitatea, violăm principiile elementare ale eticii, între altele și pentru că avem o grijă maladivă față de imaginea noastră publică.

În lămurirea stufoasei probleme a necinstei, Dan Ariely pornește de la un principiu enunțat de un economist (Gary Becker, laureat al premiului Nobel), principiu care se numește SMIR (Simplul Model al Infracțiunii Raționale). Conform acestuia, deciziile frauduloase sunt o chestiune de evaluare comparativă a rezultatelor posibil negative sau negative ale unor opțiuni. Cântărim raportul dintre cost și beneficiu și ne hotărâm dacă vom jefui un magazin, doar după ce vedem “dacă merită”. Estimăm câți bani sunt în casa de marcat, apreciem posibilitatea de a fi prinși și prețăluim posibila pedeapsă. Nu avem nicio considerație față de ceea este corect sau incorect, la modul absolut, și nu ne interesează decât avantajul propriu. Altfel spus, suntem cu toții niște virtuali infractori.

Sigur, modelul SMIR este excesiv de simplu și simplificator, neacoperind întreaga plajă a cauzelor pentru care omul este necinstit. Așa încât Ariely pornește o investigație pe cont propriu, spre a găsi nuanțe, explorează tendințele elementare ce stau la baza necinstei, își îndreaptă atenția spre unele experimente ce îl ajută descopere forțele psihologice și ambientale care amplifică sau temperează onestitatea (printre care conflictele de interese, contrafacerile, peșcheșurile, inventivitatea sau simpla oboseală), dar și spre aspectele sociale ale necinstei, modul în care ceilalți ne influențează felul în care înțelegem binele și răul, capacitatea noastră de a trișa atunci când alții pot beneficia de pe urma necinstei noastre etc. etc. Odată ce vom înțelege forțele care ne conduc realmente, vom pricepe că nu suntem neajutorați în fațșa slăbiciunilor noastre omenești și că putem să ne restructurăm mediul. Și deci, să neținem în frâu comportamentul necinstit. Frumos, nu?

Dan Ariely, “Adevărul (cinstit) despre necinste”, Editura Publica, București, 2012