Între vacanță și birou, Infernul (lui Dan Brown)

Mesaj aparținând, cum altfel?, tot unui pasionat de cultură și artă, dar, fatalitate!, personaj negativ. Aparent negativ? Thrillerul cu nuanțe conspiraționist-culturale, grefat în lumea reală – orașe, locuri, muzee, organizații – mi se pare a fi rețeta contemporană pentru succes, iar Dan Brown are o abilitate înnăscută în a combina tainițele Florenței cu picturile lui Botticelli, cu opera lui Dante și cu cisternele Istanbulului.

În general urăsc recenzorii care povestesc cartea în trei sferturi din text, așa că nu o să dau prea multe amănunte amănunte legate de intrigă și personaje. Dar veți găsi Miliardarul Într-o Ureche, Oficialii De Nepătruns, Femeia Mai Mult Sau Mai Puțin Fatală, Șeful Organizației Secrete, ba chiar și Țiganca Care Vinde Flori; de prisos să mai spun că până la final nimeni nu va rămâne ceea ce pare a fi. Și mă aștept ca în următoarea perioadă străzile Florenței – un oraș minunat! – să gazduiască destui pasionați care să rătăcească între Palazzo Vecchio, Giardino di Boboli și baptisteriu (hint: ușa aceea este cu adevărat o operă de artă) pe urmele lui Langdon. Sau prin Veneția. Sau prin Istanbul.

Un cârcotaș i-ar reproșa autorului acțiunea care demarează cam lent sau poate o anume subțirime a poveștii, redusă și dusă cumva spre arhetipuri, dar eu nu o să o fac, deși pot să admit că “Inferno” nu o să fie un punct nodal în literatură și nici nu o să aibă ecourile “Codului lui Da Vinci”. O să mă mulțumesc să spun că subiectul – suprapopularea, dezvoltarea explozivă a speciei umane – este surprinzător, actual, interpretabil, menit să creeze discuții și dispute. Nu m-am hotărât dacă finalul cărții este sau nu un happy-end. Și vă recomand “Inferno” ca fiind cartea care poate asigura o trecere plăcută de la agitația vacanței la agitația biroului.

Dan Brown – “Inferno”, Grup Editorial Rao, București, 2013