Hamlet de Dâmbovița: A fi sau a nu fi băsist

Propaganda PSD a avut, în acest sens, un rol greu, începând cu sugestiile premierului Victor Ponta că obiectivele defunctei USL nu se pot considera îndeplinite atâta vreme cât Traian Băsescu rămâne la putere și că, deci, părăsirea de către PNL a USL înseamnă abandonarea electoratului care a sperat că liberalii împreună cu pesediștii vor scăpa țara de “băsism”.

Aceasta a fost premisa insistenței lui Ponta că USL se poate reface după alegeri (menite să demonstreze deschiderea și lipsa de ranchiună a PSD față de ex-partenerul “trădător”) , dar și a săgeților de genul “putem reface alianța și cu domnul Antonescu, și fără el”, trimise spre liberalii dezamăgiți de ieșirea partidului lor de la guvernare, dar neconvinși încă să treacă la PSD sau la inexistentul partid liberal al lui Tăriceanu.

De partea sa, Crin Antonescu a încercat să explice că acum bătălia nu se mai dă cu baubaul Băsescu, care își termină oricum mandatul în câteva luni, ci cu tentația veche a PSD de a se transforma în partid-stat. Antonescu (ca și comentatorii care au arătat că dorința PSD este de a nu figura ca unic actor al guvernării, ci de a se ascunde sub umbrela unor uniuni și alianțe cu parteneri oricât de simbolici) are dreptate în privința partidului-stat, dar nu și a faptului că Băsescu (de fapt “băsismul”) a rămas în continuare un reper capabil să polarizeze atât scena politică, cât și simpatiile electoratului. O dovedește lupta acerbă pentru titlul de “cel mai băsist partid” sau, după caz, “singurul partid de dreapta care are curajul să se opună lui Băsescu”, luptă în plină desfășurare între PDL, PMP și restul micilor partide de dreapta care aspiră la recâștigarea puterii în dauna PSD – grup la care s-a adăugat acum și PNL.