Gérard Depardieu a devenit nu doar rus, ci și român/ de Daniel Nicolescu

Cetățeanul francez generic se află în raporturi tensionate cu fiscul dinainte de afacerea Depardieu. Îmi amintesc amuzat cum, cu ani în urmă, Michel Houellebecq – probabil cel mai important prozator din Hexagon, la momentul acela – îi mărturisea lui Bernard Henri Lévy că a fugit, cu arme, vin și bagaje, în Irlanda, nu de dragul brumelor romantice și fascinației pentru astm, ci doar ca să fenteze taxele și impozitele copleșitoare din Franța.

Iar exemplele de cetățeni-artiști nedisciplinați pot continua, așa cum va continua și exodul franceilor. La jumătatea lui ianuarie, regizorul Mathieu Kassovitz anunța că va părăsi Franța. Rațiuni fiscale? Nicidecum. Exclusiv artistice. “Din punct de vedere creativ, declara el, mi-e greu să continui să lucrez într-o țară care a sechestrat cinema-ul. Acesta a devenit o unealtă media, or, înainte de orice, este o artă.” Nu deciziile acestor oameni doresc, însă, să le aduc aici în discuție, ci întreg circul mediatic pe care l-au iscat. Cum naționalismul francez este cu mult mai vechi și mai viguros decât anxietatea franceză în fața impozitelor, era normal ca el să răbufnească violent, cu hăulituri, și rimând obligatoriu cu “aux armes citoyens!” în mai toată presa.

O sfântă indignare, în numele unei minunante agregări de idealuri naționale, a însoțit bunăoară gestul lui Depardieu de a accepta cetățenia rusă. Un Edouard Tétreau, cronicar cu condei ascuțit (bașca profesor la HEC), își întindea vituperările pe o pagină întreagă din Les Echos (“Afacerea Depardieu – o veste bună pentru Franța anului 2013”). Deranjante nu erau (deși…) sforăitoarele proorociri despre destinul țărișoarei (“Franța este, alături de Marea Britanie, singura țară din Europa dotată cu capacități de apărare și diplomație care vor conta pe zi ce trece mai mult în lumea periculoasă a secolului XXI”), nici comparațiile de tipul “voi vorbiți, care-i omorâți pe negri”?: “Franța este o țară care rămâne o democrație și o țară liberă unde nu sunt asasinate femeile-jurnalist, mame a doi copii, în casa scărilor, cu patru gloanțe de revolver”. Ci noianul de poveri, imaginare sau nu, pe care cronicarul le așeza pe umerii lui Depardieu, și, mai ales, maniera în care i se adresa: “le Mordve Depardieu” în sus, “le Mordve Depardieu” în jos.

O trimitere grobiană (ba chiar mordoviană) la faptul că, după ce a primit pașaport din partea Federației Ruse, a fost poftit să se stabilescă în Republica Mordovia (la 600 de km sud de Moscova, cu capitala la Saransk) și să devină acolo ministru al culturii. După ce a cochetat oleacă cu ideea de a-și petrece în tihnă bătrânețile pe acele meleaguri cu climă blândă, Depardieu a declinat politicos oferta și și-a văzut de treburile lui. A fost o altă partitură, pe care actorul a interpretat-o cum a crezut de cuviință. Stârnind publicul, chemând reacții și nelăsând pe nimeni indiferent, așa cum a făcut-o în mai toate nenumăratele sale roluri. A fost nu doar Obélix și Balzac, ci și Rasputin și Molotov, a fost american și italian, ar putea oricând fi cecen sau ingușet iar, de anul trecut, a devenit și puțin român. A jucat în filmul “Condamnat la viață” (Convicted to Live), alături de adorabilul și talentatul Bogdan Iancu și de Harvey Keitel, interpretându-l pe Ipu, căruia îi dăduse viață, pe vremuri, Amza Pellea. Filmul, realizat de Bogdan Dreyer, după nuvela “Moartea lui Ipu” a lui Titus Popovici, va rula pe ecranele noastre începând cu data de 15 martie (foto 2).

Și, dincolo de toate astea, trebuie spus că namila sublimă va rămâne cel mai francez dintre actorii francezi ai acestui timp. Restul e fiscalitate.

Toate stirile sunt pe zf.ro