Fără alternativă sau talentul de a da cu stângul în dreptul

Legea care interzice desfășurarea de evenimente sau activități permanente în spații cu risc seismic are un background de mai bine de 20 de ani, pentru că inițial a apărut o ordonanță de guvern privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, în 1994. Până prin anul 2000 legea a stârnit doar zâmbete, eufemistic vorbind: Primăria Bucureștiului a început expertizarea clădirilor prin 1999, primele relatări în presă despre clădirile cu bulină au apărut abia în anul 2000 (legea a fost dată în 1994, reamintesc) și a fost nevoie de cutremurul de gradul 6 din octombrie 2004 pentru ca situația imobilelor să devină din nou o temă de discuții. Una dintre prevederile care au pus bețe în roate este cea care stabilește că reparațiile se pot face cu acceptul majorității locatarilor, dar majoritatea din lege era 95% – asta a împiedicat, de exemplu, consolidarea clădirii în care se află Teatrul Nottara. Acum a fost nevoie de o tragedie precum cea din clubul Colectiv pentru ca securitatea clădirilor publice să reapară pe tapet. Problema este că oamenilor, clienților, dar și antreprenorilor sau managerilor instituțiilor de cultură ce intră sub incidența legii nu li s-a oferit nimic – alternative, finanțări, parteneriate, nici măcar posibilitatea de a discuta, analiza sau negocia. Și asta nu e o situație care durează din această toamnă, ci are o istorie de 21 de ani.

Noi nu putem consolida în 21 de ani nici 200 de clădiri; pentru comparație, să-l pomenim pe baronul Hausmann, care în 17 ani, între 1853 și 1870, a trasat și construit un nou Paris, la îndemnul lui Napoleon al III-lea. Cu o mână de fier, Hausmann a demolat mahalelele medievale ale orașului, a desenat străzile largi de astăzi, a anexat suburbiile, a construit canalizări, fântâni și apeducte, a adăugat pe harta orașului parcuri și spații verzi. A rezultat Parisul așa cum îl cunoaștem astăzi, iar edilii au continuat ideile lui Hausmann până în 1927.

Un loc așa cum este Centrul Vechi este o bună atracție turistică, un magnet pentru bani, pentru petrecăreți și pentru afaceri. Teatrele și cinematografele închise aveau un cuvânt greu de spus în destul de fragila viață culturală a Capitalei și a României, economicește vorbind, nu din punctul de vedere al calității. Pentru Londra, Paris sau New York, Soho, Pigalle sau Broadway înseamnă mult mai mult decât niște cartiere sau străzi, sunt motoare ale orașelor și sunt tratate ca atare. 

Sigur că și autoritățile ar fi trebuit să aibă cu cine să vorbească, iar antreprenorii din spațiul cultural și al vieții de noapte ar fi trebuit să se organizeze, poate, pe modelul acelor „primari de noapte“ – Nachtburgemeester în Olanda sau Night Mayor în Marea Britanie, ambasadori ai vieții de noapte meniți să medieze orice conflict cu restul comunității. Ziua, spune unul dintre aceștia, este poliția, guvernul, sunt regulile și reglementările. Noaptea sunt barurile, cultura, festivalurile, experiența de a te simți în viață. Primarul de noapte este între aceste două lumi și vorbește limba amândurora.

Cu edili care se acoperă doar cu hărtii, rezolvându-și astfel orice probleme morale, cu definiții stâmbe ale vieții de noapte și cu dialoguri inexistente, nu o să putem decât să ne contabilizăm, la nesfârșit, neputințele.

„Boulevard Montmartre“, așa cum l-a văzut Camille Pissarro.