Cum poate cineva să fie persan?

E relatarea unui voiaj de zece zile prin Iranul de azi, al cărei prim merit este că reușește să nu alunece în exotism exagerat (precum în aventurile reportericești) și nici în uluire lirică (precum în poveștile scriitorilor-călători).

În mod deliberat, autoarea se situează pe poziția exploratorului, a celui care descoperă fără să cedeze ispitelor comparative și mentalității coloniale: “Dacă Marco Polo sau Magellan ar fi fost ghidați de pliante bine lucrate în Photoshop, s-ar fi transformat în turiști zeloși, care, odată întorși în țările de origine, și-ar fi postat în rețele notițele de călătorie”.

Prin urmare, cu o retină proaspătă, cu un entuziasm bine strunit, călăuzele noastre ne aduc în fața unui peisaj cultural, uman, de mentalități și obiceiuri în mare măsură diferit de tot ce știam până acum despre sumbrul Iran al prezentului, cufundat în pauperitate și intoleranță. “Așa văd Iranul, ca prin ochii lor (al copiilor din piața Imam, n.n.) neumbriți de prejudecăți, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri și înțelegând totul”.

Iranul celor doi Buzura, cel citit printre rânduri, departe de geopolitică și de puțurile de petrol, are rădăcini prin care palpită sevele multimilenare ale Persiei, rădăcini a căror vitalitate este percepută cu acuitate în detaliile mărunte ale cotidianului, în peruzeaua unei mătănii, în mâncarea cu sos de rodii și în rotocoalele de nuga cu fistic și migdale, în urzeala scoarțelor și în albastrul – desigur incomparabil – al mozaicurilor.

La celebra, aroganta întrebare a lui Montesquieu (“Cum poate cineva să fie persan?”), Daniela Zeca-Buzura, după zece zile petrecute îndărătul chadorului, răspunde cu umilitate de pelerin: “Se poate să fii persan țesând un covor cu perseverența și vigoarea narativă cu care Firdusi și-a scris epopeea sau punând acel albastru de Persia pe toate cupolele de moschee care sunt azi în patrimoniul UNESCO”.

Daniela Zeca-Buzura, Mihai-Adrian Buzura, “Zece zile sub văl”, Editura Litera, București, 2011