De la croitor la creator. Poate România să folosească experiența producției în sistem lohn pentru a-și dezvolta propriile branduri de modă? Șansa industriei textile stă în producția cu valoare adăugată

♦ Consumatorii locali cheltuiesc anual 4-5 mld. euro pe an pe haine și încălțăminte, însă din totalul sumei brandurile autohtone mănâncă prea puțin ♦ De regulă, mărcile de fashion autohtone care au reușit să dezvolte rețele de magazine sunt cele care au și producție, deci au un model de business integrat ♦ Sense, Mizar și Made by Society (fostul Vagabond) sunt exemple în acest sens ♦ Spre comparație, numele mari internaționale H&M sau Zara nu au fabrici proprii, doar retail.

România este una dintre cele mai atrăgătoare piețe din regi­unea Europei Centrale și de Est pentru retailerii de modă, iar asta pentru că local oamenii sunt interesați de felul în care arată și sunt pasionați de trenduri. Doar în ultimii doi-trei ani, peste 20 de noi branduri de fashion au venit pe plaiuri mioritice.

„Există spațiu semnificativ pentru in­trarea de noi branduri, în special în piețele unde infrastructura e deja solidă, compor­tamentele de consum sunt urbanizate, iar deschiderea către mărci internaționale e mare – România fiind, din aceste puncte de vedere, una dintre cele mai atractive destinații din regiune“, explica recent executivul Marius Barbu, group asset director în cadrul NEPI Rockcastle, unul dintre cei mai importanți dezvoltatori imobiliari din România și din regiune.

Piața locală s-a conturat așadar ca o piață de consum de modă, iar asta mai ales în ultimii 10-15 ani, când și puterea de cumpărare a crescut, odată cu salariul mediu. Anterior, multă vreme, a fost unul dintre cei mai importanți producători, România fiind supranumită croitorul și pantofarul Europei.

Și-a pierdut statutul de croitor

În prezent, ea și-a pierdut acest statut, după ce mii de fabrici s-au închis în ultimii ani, producătorii și retailerii de îmbrăcă­min­te migrând către state din Asia, din Nordul Africii și din afara UE, în căutare de salarii mai mici decât cele locale. Același lucru s-a întâmplat și în producția de încălțăminte și marochinărie.

Datele arată astfel că industria de profil (în ansamblul său) pierde constant atât ju­că­tori – fabricile se închid din lipsă de co­menzi, din cauza unor probleme financiare sau pentru că se mută în alte țări -, cât și angajați. De ce? Pentru că deși are exper­tiză în domeniu, deși are poziția geografică favorabilă, a devenit prea scumpă.

„Avantajele României în această industrie sunt apropierea de piețele de desfacere, experiența în producție și seriozitatea. Însă, dezavantajul nostru este prețul. În Europa, ne luptăm cu Bulgaria, Serbia, Albania și Turcia. Turcii tratează mult mai serios industria textilă. Acest domeniu este unul competitiv, așa că nu poți să oferi salarii foarte mari“, spune Sorin Chiriac, cofondator al Sense, un producător și retailer de îmbrăcăminte cu sediul în județul Neamț. Compania are două fabrici, una dintre ele specializată în producția de materiale textile, iar cealaltă în tricoturi. Ambele lucrează atât lohn, cât și pentru brandul propriu.

► România are o serie de creatori de modă importanți, cunoscuți local, unii chiar și internațional, însă brandurile lor sunt mici în termeni de vânzări

► Pe segmentul de încălțăminte există mai multe afaceri antreprenoriale care au model integrat de retail propriu și producție. E vorba de Musette, Anna Cori și Marelbo. În zona de îmbrăcăminte există mai puține asemenea exemple – precum Mizar și Sense. Piața e însă și mult mai concurențială

► Polonia are grupuri gigantice de modă, precum LPP (proprietarul Sinsay și Reserved) și CCC, care au activitate pe zeci de piețe din lume. Acestea sunt deja niște conglomerate pe modelul H&M și Inditex, mai degrabă decât niște businessuri cu producție și retail proprii. În România nu există niciun exemplu de talia aceasta.

Un paradox

Mai mult, industria textilă se confruntă și cu problema forței de muncă, generată de faptul că tinerii nu se mai îndreaptă către acest sector. Companiile care angajează reușesc mai degrabă să recruteze personalul fabricilor închise.

Salariile sunt, în mod paradoxal, o problemă dublă. Sunt prea mari pentru a avea un business competitiv, dar prea mici raportat la media națională (de multe ori fiind apropiate de minimul pe economie).

Spre exemplu, în martie 2025, un lucrător din industria de îmbrăcăminte avea un salariu mediu net de 3.410 lei, în contextul în care media națională era de 5.691 de lei.

Așadar, România devine o piață de consum, nu de producție, după modelul din alte sectoare.

În acest context, pot antreprenorii locali care au lucrat în lohn sau în sistem integrat pentru marile branduri din Occident să își dezvolte propriile mărci? Poate România să devină din croitor, creator de modă?

Unii zic că e singura șansă. Alții spun că e un proces scump și complicat.

Păreri împărțite

Sorin Chiriac spune că Sense are în prezent două direcții de mers – lohn și producție sub brand propriu, și merge cu ele în paralel, ceea ce îi permite să compenseze scăderile de pe piața locală cu exporturile sau invers.

Businessul a pornit la drum cu producția în lohn, fiind înființat de către Cristina și Sorin Chiriac. După anii 2003-2004, când euro a scăzut și nu existau perspective bune pentru export, antreprenorii s-au orientat către piața locală, unde au decis să meargă pe segmentul de retail.

Alți antreprenori au altă perspectivă.

„Am încercat să ne facem propriul brand, însă nu există piață de desfacere. În România, foarte multe produse vin din China sau din alte țări la un preț foarte redus. Iar persoanele care totuși își permit să cumpere produse de lux tind să meargă către branduri consacrate deja“, spunea recent Antonia Kiss, executiv în cadrul firmei craiovene Onerom Impex. De trei decenii, compania produce în sistem de lohn genți de lux pentru mărci precum Prada, Burberry sau Ferragamo.

Contra curentului

Chiar și așa, sunt antreprenori care își încearcă norocul în continuare, realizând că valoarea adăugată doar din producția pentru terți e foarte mică. Iar riscul de a depinde de alții e foarte mare.

Este cazul brandului EMA/T Concept, un brand de fashion pornit de Anca și Vlad Țurcanu în Focșani. Businessul are în spate și producție. Fabrica a fost deschisă în urmă cu 30 de ani de către părinții Ancăi Țurcanu și a lucrat încă de la început în sistem lohn. Chiar și după crearea propriului brand, lohn-ul cântărește aproape la fel de mult în business. Din totalul producției, doar 1% merge către propriul brand.

Anca Țurcanu recunoaște că e nevoie de mult timp și de multă experiență pentru a face asta.

Totuși, deși e o misiune grea, unii ar zice chiar foarte grea, sunt și antreprenori care sunt hotărâți să își pună la bătaie expertiza și priceperea pentru a transforma România din simplu producător pentru alții, în producător de modă sub brand propriu. Cele mai multe asemenea inițiative sunt la început de drum, însă într-o perioadă în care consumatorii caută să cumpere românește, e posibil să fie momentul potrivit pentru a face asta.