Cu ce se confruntă lumea occidentală și cu ce ne confruntăm noi: De ce rezistă România mai bine în această criză, de ce creșterea inflației încă nu reprezintă o problemă, de ce criza politică nu a făcut ravagii atât de mari

După 30-40 de ani de la începuturile revoluției tehnologice (apariția internetului, Microsoft, Oracle, semiconductorii, SAP, IBM, etc.) și apoi începutul globalizării (căderea comunismului, deschiderea Chinei și a țărilor asiatice, apariția Uniunii Europene și a monedei euro, migrația din Europa de Est în Europa Occidentală, SUA, Canada, migrația din Asia sau America de Sud în SUA, acoperirea deficitelor mari din SUA de către China), economiile occidentale se confruntă acum cu:

• Creșterea generalizată de prețuri, o șansă majoră pentru companii, după cum scrie Financial Times; Până acum, din cauza globalizării, companiile nu aveau forță suficientă pentru a impune în fiecare an creșteri de prețuri.

• Revenirea inflației la un nivel puțin așteptat de băncile centrale – SUA a ajuns la o inflație de 6,2%, Germania 6%, zona euro 4,5%, iar analiștii cred că este doar începutul pentru inflație mult mai mare. Se pun pariuri pentru cine va depăși o inflație de 10%.

• Dobânzi real negative mult mai mari decât așteptările – Spre exemplu, în SUA, când inflația era de 2% iar dobânda era de 0, aveam o dobândă real negativă de 2%, acum, când dobânda este 0, iar inflația este de 6%, dobânda real negativă a ajuns la 6%; În zona euro, până anul trecut, aveam o dobândă de minus 0,5 % la o inflație de sub 2%, rezultând o dobândă negativă de 2,5%, iar acum, la o inflație de 4,5%, avem o dobândă real negativă de 5%.

• Băncile centrale sunt legate de mâini pentru că nu pot forța creșterea dobânzilor atât de mult încât să tempereze prin politici monetare restrictive creșterea inflației, pentru că ar afecta revenirea economiiilor, care și așa continuă să se confrunte cu valurile 4-5 de COVID.

• Criza COVID este departe de a se fi încheiat și nimeni nu mai avansează nicio dată pentru sfârșitul acestei pandemii care a întors întreaga lume pe dos.

• Presiuni pentru creșterea salariilor, dar nu din partea sindicatelor, care au dispărut odată cu globalizarea, și transferarea producției și locurilor de muncă în zonele mai ieftine, ci din partea guvernelor, companiilor, băncilor, Uniunii Europene – impunerea unui salariu minim în Europa.

• Dacă în criza anterioară companiile dădeau oameni afară, în această criză nu știu de unde să mai scoată ofertă de forță de muncă pentru că granițele s-au închis iar lumea nu mai poate circula liber, bazinele de forță de muncă de acum trei decenii încep să se epuizeze – exemplul din Europa unde angajații din țările foste comuniste nu mai dau năvală în Europa Occidentală pentru că în țările de origine salariile au crescut, oferte de locuri de muncă există, situația economică și socială s-a îmbunătățit considerabil, etc.

• Deficite bugetare și mai mari și presiuni pentru renunțarea la procentul de 3% din PIB deficit bugetar în Uniunea Europeană – premierul italian Mario Draghi este vârful de lance în UE pentru a se elimina plafonul de deficit bugetar, atât anual cât și ca procent din PIB, pentru a da posibilitatea guvernelor să finanțeze proiecte publice prin care să scoată economiile dintr-o stagnare economică milenară.

• Băncile dețin depozite mult prea mari, atât de cererea pentru credite și nu au ce să facă cu banii.

• Creșterea continuă a burselor – piețele de acțiuni – care au ajuns la valori și evaluări nemaiîntâlnite.

• Creșterea prețurilor din piața imobiliară, care încearcă să acomodeze tipărirea de bani, dar care fac ca noile prețuri să fie prohibitive pentru achiziția de case, apartamente, de clasa de mijloc, ca să nu mai vorbim de clasa de jos (vedeți ce se întâmplă la Londra sau la Berlin, Silicon Valley).

• Creșterea populismului și a socialismului corporatist.

• Creșterea capitalismului de stat – toată lumea se uită cu interes la modelul din China, acolo unde partidul este mai puternic decât companiile și miliardarii chinezi, spre deosebire de Europa Occidentală, unde toată lumea crede că multinaționalele pun și conduc guvernele.

• Lideri politici în vârstă și o clasă politică considerată de către noile generații ca fiind învechită, coruptă și care apără un sistem politic și economic în favoarea unei elite, și mai puțin în favoarea celor mai mulți.

În tot acest context, analiștii se întreabă cine „va crăpa primul” având în vedere că nu pot exista toate în același timp.

Toate aceste lucruri sunt valabile și pentru România, care are aceleași probleme și trăiește în aceeași lume globalizată.

Dar, spre deosebire de criza anterioară, România are câteva câștiguri:

• A trecut de la finanțarea în valută la finanțarea în lei – în 2009 70% din credite erau în euro, franci elvețieni, dolari, și numai 30% erau în lei, pe când acum raportul s-a inversat.

• Dobânzile la lei sunt mici – salariile au crescut de două ori (salariul mediu) și de trei ori (salariul minim), ceea ce face ca bugetele familiilor să fie mult mai puternice.

• Globalizarea muncii și posibilitatea mișcării libere după job și după salarii mai mari în întreaga lume.

• Creșterea sectorului de IT și de transport extern care, prin veniturile aduse, mai echilibrează balanța comercială.

• Creșterea agrobusinessului, începând de la agricultură până la procesare la cele mai ridicate cote din istoria României.

• Banii puși deoparte prin toate metodele – depozite bancare, investiții în acțiuni bursiere în țară și în afară, achiziția de active imobiliare în țară, care în continuare sunt ieftine comparativ cu alte piețe, banii gri și negrii, care se învârt peste tot 24 din 24.

• Stabilitatea mult mai bună cursului valutar leu-euro, care este susținut și prin schimbarea finanțării din România de pe valută pe lei.

• Creșterile salariale din fiecare an datorită investițiilor care se fac și care necesită forță de muncă suplimentară. Lipsa unei oferte suficiente de forță de muncă față de cât este cererea, creșterile de productivitate, deși mulți economiști contestă acest lucru.

Unde nu am câștigat:

•   Structura bugetului extrem de rigidă: Plata salariilor bugetarilor și a pensiilor și plata dobânzilor la datoria publică în creștere mănâncă 90% din totalitatea veniturilor, deci, pentru restul bugetului nu mai rămâne nimic; Această rigiditate nu permite reducerea deficitului bugetar decât dacă, fie se măresc taxele și impozitele, fie se reduc cheltuielile, ceea ce niciun guvern nu vrea să facă.

• Deficitul comercial din ce în ce mai mare pe care îl înregistrează România – importurile depășesc exporturile cu 20 de miliarde de euro, iar în acest ritm vom ajunge la un deficit chiar de 30 de miliarde de euro în 3 ani; Acest deficit comercial nu poate fi redus atât de ușor pentru că nu avem o forță mai mare la exporturi în special din partea companiilor românești. Am putea crește pe zona de servicii mai mult ca să echilibrăm deficitul comercial și deficitul de cont curent, dar aici ține de calitatea educației și de ce servicii putem furniza lumii globale.

• Capacitatea administrativă a statului de a derula proiecte publice, fie cu finanțare de la buget, fie cu finanțare europeană.

• Calitatea clasei politice este din ce în ce mai redusă, iar toată lumea de la putere dă senzația că este acolo, în politică, pentru a face rost de bani în contul propriu și mai puțin pentru a rezolva problemele cu care se confruntă societatea, România.

Suntem mult mai bine echipați decât în criza anterioară dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectați sau loviți de ce se întâmplă în afară.

Indiferent că evenimentul se cheamă creșterea inflației, creșterea dobânzilor în țările occidentale cu efecte în întreaga lume, creșterea populismului și a contestării instituțiilor de stat sau transnaționale – multinaționalele, de exemplu, sau Uniunea Europeană.