De la chimie și filosofie la antreprenoriat, consultanță, media și multinațională. Cine este românul care a fost promovat în această toamnă în funcția de director global external engagement într-una dintre cele mai mari companii din lume

Dragoș Bucurenci a fost promovat în această toamnă în funcția de director global external engagement în cadrul Philip Morris International, după un parcurs de peste 5 ani în cadrul filialei din România. Cariera sa în mediul privat completează experiența ca trainer de comunicare, consultant, activist civic și jurnalist. A mizat pe formarea generalistă, a căutat permanent să se dezvolte, pentru că, spune el, „noi asta avem de făcut pe pe lumea asta: să ne actualizăm potențialul, să transformăm în realitate ceea ce este «închis» în noi.”

Vorbește repede, subliniază apăsat ideile pe care vrea să le evidențieze și spune că ia decizii rapid, pentru că altminteri rămâne blocat în momentul hotărârii, luând în considerare o varietate de scenarii. Discuția cu Dragoș Bucurenci, pasionat de sport, citit, autodezvoltare permanentă, seamănă mai degrabă cu scenariul unui film de acțiune decât cu o poveste. 

În vremea liceului, își amintește Dragoș Bucurenci, oscila între chimie, fizică, filosofie, dar a intuit că viitorul va aparține oamenilor cu formare generalistă, fără să știe foarte bine ce înseamnă asta. „Aveam un profesor de literatură care-mi spunea că sunt pretutindenar.” A reușit de-a lungul anilor să transforme „porecla asta, renume sau mai degrabă slăbiciunea într-o calitate, pentru că mi se pare că astăzi trăim într-o într-o piață a muncii în care oamenii ajung de fapt să schimbe meseria o dată la 3-4-5 ani. Și asta nici măcar nu mai miră pe cineva.”

Schimbările se petrec cu viteză din ce în ce mai mare, sunt foarte mulți oameni care lucrează astăzi în domenii sau profesii care pur și simplu nu existau pe vremea când terminau liceul sau chiar în urmă cu 5 ani. „Pentru asta trebuie să ai foarte multă flexibilitate și formare de generalist. Este în continuare loc de specialiști în societatea no-astră, cu siguranță. Dar mi se pare că secolul XXI, cred că mai mult decât oricând, va fi al generaliștilor. În plus, eu am ADHD, diagnosticat la 30 de ani, și m-a ajutat să înțeleg cumva, privind în urmă, agitația asta mea browniană între diverse domenii, meserii, locuri de muncă.”

Acesta este unul din motivele pentru care, explică el, i-a fost destul de greu să-și termine studiile. A intrat de exemplu întâi la Filosofie și Științe Politice, al doilea și al șaselea, dar nu a terminat niciuna dintre facultăți pentru că a început să lucreze, pentru că voia să învețe ceva și s-a angajat la British Council. Apoi s-a gândit să finalizeze un program de licență, pentru că lipsa unei diplome era un stigmat, iar University of London avea un program de învățământ la distanță. „În prezentare spuneau că 60% dintre licențiații în filosofie ajung în poziții de general management. Nu mă gândisem niciodată că cineva va face filosofie ca să ajungă să conducă echipe sau organizații sau afaceri. Pentru mine, lecția cea mai importantă cred că a fost că pe undeva am avut dreptate să nu mă dedic unui domeniu în care să mă hiperspecializez.” Adaugă că are extrem de mult respect pentru oamenii care fac acest acest pariu, care însă i se pare riscant, pentru că se poate întâmpla ca meseria, domeniul să devină anacronic.

Întrebat dacă ar face altfel ceva din trecut, spune că mintea sa gândește foarte multe posibilități, dar ia decizii rapid, pentru că altminteri rămâne încremenit în momentul luării unei hotărâri. „Întotdeauna am preferat să aleg varianta activă, să fac ceva, să nu încremenesc în proiect, să nu băltesc. Le spun oamenilor, când am discuții legate de viață sau profesie și văd că nu sunt bine: «Nu mai stați în locuri unde nu vă simțiți bine! Nu datorați nimănui nimic și nimeni nu vă datorează nimic. Nu-ți convine într-un loc, nu-ți place – șeful, compania, țara, orice nu-ți place, schimbă ceva, dar nu sta acolo, nu bălti».”

CARTE DE VIZITĂ
Œ1. Din septembrie, a preluat rolul de director global external engagement, la Philip Morris International (PMI)
2. În 2019 a început activitatea sa în cadrul companiei PMI, având inițial funcția de director de comunicare, iar ulte-rior director external affairs.
Ž3. 2015-2019 este perioada în care a fost director de dezvoltare în cadrul Hope and Homes for Children.
4. 2013-2015 – a activat în zona consultanței de comunicare strategică
5.  2016 este anul în care a fost gazdă a emisiunii Survivor, la Pro TV
6. Între 2014 și 2015 a fost membru de cabinet, consilier de comunicare al Comisarului UE pentru Politici Regionale (la Bruxelles, Belgia).
7. 2012-2013 a deținut funcția de co-chair în cadrul Future of Media Conference (Stanford, California).
8. 2004-2012 este perioada în care a lucrat ca producător și gazdă de emisiuni la Pro TV, Prima TV, Realitatea TV și TVR1.
9. A fost cofondator și președinte al Asociației MaiMultVerde în perioada 2008-2011.
10.• În cadrul Asociației Salvați Delta Dunării a fost director executiv în perioada 2004-2008.
Timp de 2 ani și jumătate a lucrat la British Council, loc în care a făcut primii pași în carieră.

Acum lucrează în birourile din Lausanne ale PMI, dar spune că a aflat de ani buni că nu există o țară perfectă. A plecat din țară și anterior, în California și la Bruxelles – „Voiam să descopăr țara în care curge lapte și miere și unde totul este în regulă. Cele două plecări anterioare în California și la Bruxelles m-au învățat că nu există țară perfectă pe lumea asta, că nu există nicio cultură, nicio comunitate în care să fie totul minunat. Peste tot există compromisuri pe care trebuie să le faci între niște valori în care te regăsești și unele în care nu te regăsești, între niște obiceiuri care ți se potrivesc mănușă și altele care nu-ți sunt tocmai la îndemână.” La întoarcea în România a ajuns să aprecieze lucruri pe care anterior le lua de-a gata. De pildă modul atașant în care românii își construiesc prieteniile. Peste tot în lume sunt culturi în care este practicată o politețe de suprafață absolută, toată lumea este drăguță, politicoasă, dar nu intră niciodată în substratul real. „Dacă te întreb ce mai faci, nu mă aștept să-mi spui că ai o migrenă, că ai o problemă cu copiii tăi sau când nu te simți bine. Pentru că mă încarcă. Dar am învățat că acest lucru vine la pachet cu faptul că noi când ne atașăm de cineva, o facem cu totul – îl ajutăm pe omul acela la nevoie, îi dăm voie să ne sune noaptea dacă are probleme, când îl lasă soția, când s-au îmbolnăvit copiii, când îl scoate din sărite șeful. Am prieteni apropiați la care țin enorm, pe care iubesc și pe care îmi dau seama că nu i-aș fi avut cu ușurință prieteni în altă țară. Și asta e o optică pe care n-am căpătat-o decât după doi ani în California.”

De la vis la realitate

Dragoș Bucurenci și-a început cariera în societatea civilă, la British Council și ONG-uri, pentru că visul său cel mare din adolescență acesta a fost. Crescând în tranziție, idolii săi erau activiștii civici, oamenii care transformau România și astfel și-a dorit să conducă o organizație de acest fel. După doi ani și jumătate la British Council s-a implicat în activitatea Salvați Delta, iar apoi a construit MaiMultVerde. „De acolo gândul a fost că vreau să ajung în zona organizațiilor private, pentru că mi-era foarte clar că perspectivele de dezvoltare personală sunt destul de limitate din două motive. Se muncește extrem de mult, poate mai mult decât în multinaționale. Dar în același timp, evident, nu poți să ai aceleași beneficii financiare ca în multinaționale și mai ales e foarte greu pentru organizații neguvernamentale să pună deoparte bugete de dezvoltare, pentru că întotdeauna o să te gândești că iei de la beneficiari.” Or el a pus mereu mare preț mereu pe creștere, dezvoltare, autoeducație, fiind încredințat că „noi asta avem de făcut pe pe lumea asta, să ne actualizăm potențialul, să transformăm în realitate ceea ce este «închis» în noi. De asta mi-a fost foarte limpede. Țin minte că după primul an de «MaiMultVerde», care era un succes eclatant, le-am spus colegilor eu vreau să plec din țară, să fac un MBA și să încep o carieră în mediul privat. Au fost foarte mirați, ca și ceilalți din jur, care credeau că organizația are mai mult de un an, dar nu avea de fapt decât unul, în care atinsese toate țintele, inclusiv pe cea de fund raising de 1.000.000 euro.” La acel moment, în acel vârf, cum îl numește, și-a dat seama că nu vrea ca 10 ani mai târziu să fie în același loc, pentru că nu vedea ce beneficiu ar fi avut la nivel personal de autodezvoltare. A plecat în California, iar la întoarcerea în țară, a deschis un business în consultanță.
A plecat din țară apoi iar, la Bruxelles, pentru a lucra în cadrul Comisiei Europeane și, în cele din urmă, a ajuns unde își dorea – în mediul privat, „pentru că planurile astea nu se întâmplă niciodată peste noapte. Îți faci un plan, dar nu înseamnă că apoi o să-l urmezi punct cu punct; ca atunci când te duci la munte, vrei să ajungi pe vârf și alegi un traseu, dar dacă la un moment dat te rătăcești sau se strică vremea, important e să ai în minte obiectivul, și să fii flexibil, tocmai pentru că rigiditatea poate fi chiar mortală pe munte. Și după mine, la fel și în planurile celelalte.”

Dragoș Bucurenci nu exclude varianta ca la un moment dat, după ce își va fi atins toate obiectivele de carieră în mediul privat să încerce și mediul politic, de pildă într-un moment în care țara ar fi într-un moment în care ar căuta o echipă de tehnocrați, „mi-aș pune cu plăcere la dispoziție competențele pentru o perioadă limitată. E un plan de foarte lungă durată. Dar acestea sunt momentele – societate civilă, mediu privat, iar la un moment dat, poate, implicare în treburile cetății, dar la alt nivel.”

Povestește tot el, că a ajuns în industria tutunului printr-o succesiune de întâmplări. Lucrează și este prieten de multă vreme cu Alexandra Olaru, director legal & external affairs în cadrul Vodafone România, care în urmă cu câțiva ani lucra la Philip Morris și l-a rugat să facă un training cu echipa de management a Philip Morris. Își amintește că „prima observație a fost că sunt oameni extraordinar de inteligenți. Oameni cu valorile foarte bine așezate, unii dintre ei lideri de oameni, lideri de echipă. Ceea ce eu apreciez întotdeauna, este un lucru care mă mă interesează în viață, probabil una dintre cele mai mari calități și una cele mai greu de dezvoltat însușiri, este să fii lider de echipă, conducător de oameni, să știi să conduci cu adevărat echipa.” A lucrat apoi cu directorul general, care avea de pregătit un discurs foarte important, legat de lansarea IQOS în România. „Eu vin dintr-o familie de chimiști. Dacă nu mă făceam jurnalist, ONG-ist sau manager, probabil că aș fi sfârșit chimist sau fizician. Am pregătirea științifică (am fost și olimpic național la chimie). În momentul în care am văzut toată argumentația din spatele lansării acestui produs, am avut capacitatea să o înțeleg. Și întâi mi s-au aprins toate beculețele și am spus «Dacă chestia asta este de fapt o mare făcătură?». Analizând, întrebând și, repet, având pregătirea pentru a putea decela până la urmă adevărul, realitatea, de ceea ce este părelnicie, mi-am dat seama că realmente acest produs are o șansă reală să vină cu o soluție la una dintre cele mai mari de probleme de sănătate ale omenii.”

Dragoș Bucurenci, director global external engagement, PMI: „Industria tutunului e considerată un fel de «tranșeele» acestei meserii. Adică aici, cumva, dacă ai supraviețuit, înseamnă că chiar te pricepi la domeniul acesta. Asta îmi place – dificultatea, amploarea provocării.”

Deși planul său inițial a fost să lucreze cu Philip Morris România doar în legătură cu IQOS, a urmat oferta din partea companiei (director de comumicare), pe care a acceptat-o. L-a întrebat, la un moment dat, și o prietenă de ce a ales industria aceasta și nu alta. Răspunsul lui a fost că deși foarte multe companii lucrau cu el pentru training, doar PMI i-a făcut o astfel de ofertă. „Eu în perioada aceea țineam traininguri, făceam consultanță, cred că pentru 20, dacă nu 30, dintre cele mai im-portante companii din România. Aveam relații bune cu echipele lor de management, cu oamenii lor, dar nimeni alt-cineva nu s-a gândit să-mi propună să intru în echipa lor.”

Pentru Dragoș Bucurenci această ofertă a venit ca un pariu. Deopotrivă din partea sa dar și a companiei, care miza pe un om care a lucrat în ONG-uri, antreprenoriat, consultanță, media și pentru care multinaționala era un mediu complet străin. „A fost o încredințare de ambele părți. Și eu am riscat foarte mult. Și iată-mă tot la PMI, după mai mult de 5 ani. Cred că modul în care a reușit să mă țină aproape este cu această abilitate extraordinară de a oferi mereu provocări; la PMI nu te plictisești.” Parcursul său în cadrul companiei a fost accelerat, cu schimbări rapide. Din punctul său de vedere, compania are unul dintre cele mai bune sisteme de management al talentelor, ceea ce înseamnă că pentru fiecare angajat există un plan de dezvoltare. Dublat de un concurs de factori, care au determinat eliberarea pozițiilor pe care le-a parcurs, a reușit ca în mai puțin de doi ani de la intrarea sa în companie (2019) să preia și poziția de acting director external affairs. În numai cinci luni, a preluat funcția de director external affairs, pe care a deținut-o până la promovarea sa, din toamna acestui an, ca director global external engagement, la sediul din Lausanne (Elveția) al PMI.
La acest domeniu, spune el, cel mai mult îi place dificultatea sarcinii, „din cauza opoziției foarte multor actori din societate, care este extrem de mare și irațională, ceea ce o face să fie extrem de dificil de de înfrânt. Dar de aceea, aproape tot ce realizăm noi vine cu o foarte mare satisfacție, pentru că este împotriva unei opoziții enorme.

Industria tutunului e considerată un fel de «tranșeele» acestei meserii. Adică aici, cumva, dacă ai supraviețuit, înseamnă că chiar te pricepi la domeniul acesta. Asta îmi place – dificultatea, amploarea provocării.” Pe de altă parte, această experiență vine la pachet și cu stigma. „Am învățat să fac diferența. Una este opoziția – până la urmă nu toată lumea trebuie fie de acord cu ce faci. Se întâmplă și industria petrolieră, în industria alimentară, în nenumărate locuri.” Din punctul lui de vedere, această stigmă este irațională și nejustificată în legătură cu industria tutunului, mai ales prin comparație cu alte domenii de activitate, de exemplu, cu activitățile ilegale. „De foarte multe ori am senzația că noi suntem tratați ca și cum am presta activitate ilegală, ilicită și tocmai noi respectăm toate legile.” I s-a întâmplat ca prieteni, parteneri, diverși oameni să-l întrebe când își încheie colaborarea cu PMI, „ca să mai ieșim și noi la masă, fără să-mi fie teamă că ne vede lumea împreună. Ceea ce recunosc că e o experiență. Mai ales după 10-15 ani de prezență în societatea civilă, când toată lumea voia să se afișeze cu mine.  Înțeleg mecanismele stigmei, știu cum funcționează ea și știu mai ales că antidotul la stigmă este mândria.” Pe de altă parte, evaluează el, acum când cineva vrea să se împrietenească cu el, știe precis că acest lucru se întâmplă strict pentru calitățile personale și nu pentru vreun posibil câștig de imagine al persoanei respective.

În prezent, spune Dragoș Bucurenci, „echipa globală se mărește, capătă amploare, iar rolul meu este de a mă ocupa de relațiile cu șefii de stat și de guverne, la nivelul companiei. Avem relații, în piețele în care lucrăm, în țările în care suntem prezenți, dar suntem o companie multinațională cu o structură supranațională, care este foarte greu să aibă astfel de relații cu cei care conduc destinele guvernamentale. Avem nevoie de o funcție, o structură care să gestioneze acest proces, de relațiile guvernamentale, e o funcție care nu a mai existat până acum. Mie îmi place să construiesc echipe, structuri și să iau lucrurile de la zero. Sunt din nou într-unul din momentele în care mi se pare că este foarte greu și în același timp este extrem de satisfăcător de fiecare mică victorie și fiecare mică, mică reușită.” Țelul său este să construiască pe termen mediu o structură care să facă acest proces să fie de mult mai mare impact decât până acum. „În fiecare zi trebuie să fac această alegere extrem de dificilă, între cât investim în lucrurile care sunt importante și urgente și cât investim în cele care sunt și mai importante, dar nu sunt urgente și care de fapt vor construi businessul de mâine, de peste un an, de peste 25 ani.” În jobul său are mereu senzația „că ni se cere să schimbăm motorul la un avion în zbor. Nu avem niciodată în domeniul acesta luxul de a spune: «Hai să ne oprim puțin, hai să desfacem, hai să vedem ce e». Totul trebuie făcut în zbor și din asta vine și dificultatea, dar și satisfacția”, conchide Dragoș Bucurenci.    

De vorbă cu Dragoș Bucurenci

Care a fost cea mai frumoasă parte din parcursul profesional?
Uneori îmi vine să spun că este partea când mi-am îndeplinit visul să construiesc o organizație neguvernamentală de la zero, MaiMultVerde. Dar ca să fiu foarte, foarte sincer, nu pot să spun că a fost cea mai frumoasă perioadă pentru că deja îmi împlineam acest vis, iar gândurile mele se îndreptau spre ce pot să fac mai departe? Am obținut ce mi-am dorit un pic cam devreme în viață, un pic dezamăgitor că a durat atât de puțin. Probabil că ținta nu a fost suficient de ambițioasă. Astea erau gândurile mele atunci și acum aș spune că pentru mine mai degrabă cele mai frumoase momente sunt acelea – ca acum – când mă aflu la început de drum și mă confrunt cu un domeniu nou, nu știu exact de unde să-l apuc.
E foarte, foarte greu, dar în același timp sunt foarte frumoase micile victorii. De exemplu, când m-am angajat la British Council în primul an, la primul meu loc de muncă, nu înțelegeam aproape nimic. Mi se părea că sunt un impostor total, că la un moment dat o să-și dea seama că au angajat pe cine nu trebuie, mergeam literalmente cu această spaimă în fiecare zi, la birou. Când îi povestesc fostei mele șefe de atunci, care între timp mi-a devenit o foarte bună prietenă, Gabriela Massaci, râde pentru că nu era în niciun fel impresia ei că a angajat un netot pe care trebuie să-l dea afară. Dar asta era perspectiva mea. Păstrez și acum bucuria micilor victorii.

Ce e diferit acum?
Sunt din nou într-un astfel de moment, într-o nouă funcție, într-o altă organizație, la un alt nivel și simt bucuria asta a începutului. Este foarte greu și, în același timp, foarte satisfăcător. De fiecare dată când reușesc să învăț o lecție nouă, când reușesc să birui ceva.

Care a fost cea mai importantă greșeală și cel mai învățat din ea?
Cred că greșeala cea mai importantă din ultimii 5 ani a fost imediat după angajare, după ce am anunțat decizia de a veni la Philip Morris pe Facebook iar unii oameni s-au supărat, ceea ce, firește, e dreptul lor. Numai că una din supărările lor era că m-am vândut capitaliștilor pentru bani. O acuză care pe mine m-a zgâriat pe o latură probabil gomflată a ego-ului meu și m-am hotărât să răspund. A doua zi după primul anunț de angajare, am venit cu o justificare care în loc să calmeze vreun spirit, să liniștească pe cineva, a avut din contră efectul de a pune paie pe foc într-un mare fel, iar discuția a mai continuat, vreo 2-3 zile.
Am învățat că niciodată nici bine să te justifici, că este OK, când este nevoie, să corectezi informațiile absolut greșite care circulă în spațiul public. Dar atât. Nu trebuie să se justifici, pentru că judecata este până la urmă o chestiune morală care ține de de valorile celui care te judecă. E dreptul lui să te judece, este dreptul tău să nu te simți judecat. Dar în momentul în care începi să te justifici, nu faci decât să intri în jocul lui, să-i dai apă la moară. Dar am mai învățat ceva mult mai important: că oricât de specialiști am fi, oricât de înțelepți am fi, oricât de bine pregătiți am fi într-un domeniu cum e în cazul meu – comunicare sau relațiile publice – suntem totalmente nepregătiți să gestionăm aceste situații atunci când e vorba despre noi.

Ce e de făcut în această situație?
Ar trebui întotdeauna în astfel de momente să apelăm la un consultant. Așa cum un avocat, când se duce la judecată, își ia un alt avocat, așa cum stomatologul nu-și face singur lucrările, ci apelează la un alt coleg, și un om de comunicare, un om de relații publice ar trebui, atunci când lucrurile îl privesc pe el, să se ducă și să întrebe pe altcineva. Și mă bucur că de atunci am putut să fiu alături de niște prieteni, care erau pe punctul de a face greșeli asemănătoare cu cea pe care am făcut eu atunci, pentru că eu eram omul care privea din afară la rece.
Dacă atunci aș fi știut, m-aș fi oprit și aș fi întrebat trei prieteni și aș fi spus „Uite, am scris chestia asta. Crezi că e o idee bună?” Probabil că toți ar fi spus să nu public în niciun caz chestia asta, să trec mai departe. Dar a fost o lecție foarte bună pentru mine.

Cum gestionezi echilibrul dintre viața profesională și cea personală?
Am fost workaholic, am avut și perioade de burn-out la viața mea, dar tocmai din cauză că am tendința asta am învățat să o gestionez. Am făcut-o în primul rând uitându-mă la oamenii din jurul meu, oamenii pe care îi admir, cu care vreau să semăn și am observat că ei păstrează acest echilibru. Țin minte când m-am angajat la Philip Morris, unul dintre interviuri a fost vicepreședintele pe regiunea Europa de Sud. El este un om care termină triatlonuri, tocmai se pregătea atunci pentru un Half Iron Man.
Eu la rândul meu în perioada aceea mă apucasem de triatlon și aveam această îndoială, dacă o să mai am timp de antrenamente în cazul în care vin la multe multinațională? Dar exemplul lui Christos (Christos Harpantidis, senior vice president External Affairs, Philip Morris International), care conducea o regiune întreagă din Europa și reușea să-și facă timp pentru antrenamente pentru un Half Iron Man, mi-a dat încredere că lucrurile acestea pot fi îmbinate, că pot să fii bun și la slujbă, poți să ai grijă și de tine, și de trupul tău, și de familia ta. Între timp, m-am lăsat de triatlon, după ce am terminat câteva, din cauza unor probleme la genunchi, dar continui să fac sport cu regularitate. Nici nu pot să încadrez „gym” la hobby-uri, pentru că pentru mine e ca mersul la masă; pedalatul a rămas hobby-ul cel mai important, mersul pe munte mai rar, dar acum că m-am mutat în Elveția vreau să-l redescopăr.
Cred cu tărie că mai ales pentru genul de joburi care te solicită foarte tare, este extrem de important ecosistemul familial, personal din care să-ți iei energia, care să te facă să vii să dai tot ce poți la la slujbă.

Care este hobby-ul preferat?
Aș spune pedalatul, dar totuși la mine rămâne cititul. Prefer să îmi încep dimineața citind, nu pe telefon, ci o revistă The Economist în print, ca să nu-mi „așez” ochii pe un ecran, ci pe o hârtie tipărită. Cărțile le citesc, e drept, pe Kin-dle, dar încerc să citesc măcar una-două cărți pe lună. Acesta este hobby-ul mental, să spunem. Citesc și cărți care sunt legate de ce fac eu la birou, dar încerc să-l păstrez ca un hobby, este momentul meu de evadare, când mănânc undeva singur, când sunt pe avion, când aștept. Îmi place să citesc despre lucruri care n-au nicio legătură cu ce fac eu – istorie, beletristică, dezvoltare personală.