Cea mai bună educație financiară este luarea unui credit

Până acum, nu am întâlnit niciun bancher care lucrează în România și care să pună problema puțin invers, respectiv de ce băncile au dat credite celor care nu au educație financiară.

Sau de ce băncile au vândut credite în franci elvețieni și chiar în euro celor care nu au educație financiară și care nu au înțeles la ce risc valutar se expun în cazul în care cursul valutar al francului elvețian sau al euro în raport cu leul crește.

În 2005, câteva bănci din România, deținute de străini, au început să vândă credite în franci elvețieni și apoi în euro, pentru ca românii să se încadreze în condițiile de creditare, având în vedere că la împrumuturile în lei, mai scumpe, nu îndeplineau parametrii.

Deci bancherii au făcut produse bancare speciale pentru acest lucru, vânzându-le apoi clienților, pe care îi caracterizează ca fiind fără educație financiară.

În încercarea de a îmbunătăți relația cu clienții, deteriorată major în criză, băncile au început diverse programe de educație financiară: le explică mai mult clienților ce înseamnă un credit, la ce riscuri se expun dacă lucrurile în economie și în viața lor se înrăutățesc, încearcă se le explice cum se gestionează un buget al familiei, le oferă mai multe variante de împrumut etc.

Toate aceste demersuri sunt binevenite, chiar dacă acest lucru ar fi trebuit să fie făcut de la începutul anilor 2000, atunci când a început procesul de creditare a persoanelor fizice.

Indiferent ce ar face fiecare, cea mai bună educație financiară pentru un client o reprezintă, paradoxal, luarea unui credit. Până atunci, aproape nimeni nu este interesat de educație financiară, nu se uită la dobânzi, nu se uită la evoluția cursului valutar din perspectiva influențării ratei de plătit, nu-și pune problema impactului aspura soldului a creșterii cursului valutar la un împrumut în valută, nu numai asupra ratei lunare.

Până când nu iei un credit, nu-ți pui problema prețului unui apartament pe metru pătrat, nu întrebi în dreapta și în stânga de alte prețuri. În perioada de boom, nimeni nu se uita la acești parametri, nimeni nu-și punea problema că un metru pătrat în București ajunsese ca în Viena sau în Berlin, în condițiile în care salariile erau de trei ori mai mici.

Atât timp cât banca îți dădea credit cu toate mâinile, ca să iei un apartament cu două camere de 60 de metri pătrați cu 80.000 – 100.000 de euro în București, în Militari, nu-ți puneai întrebări existențiale privind viitorul, respectiv ce se întâmplă dacă francul sau euro crește (banca spunea că francul elvețian este cea mai stabilă monedă), dacă salariul scade și rămâi fără job, dacă prețul apartamentului se reduce.

Banca lucra pentru tine, fiind mai educată și mai responsabilă cu clienții, așa că lăsai pe seama ei toate aceste răspunsuri.

Când toate aceste lucruri s-au întâmplat, lumea a început să pună întrebări, să calculeze metru pătrat versus metru pătrat în alte țări versus salariile din alte țări comparativ cu cel primit în România. Toți au aflat ce este Euribor sau Robor, toată lumea a devenit expertă în prețul apartamentelor versus puterea de cumpărare, toți au început să se uite la fiecare leu plătit din salariu, leasingul auto a devenit dintr-o dată costisitor la BMW‑ul luat, salariul lunar în lei a devenit dintr-o dată prea mic pentru necesarul lunar odată cu creșterea ratei în lei.

Uitați-vă cât de experți ați devenit în informații, date financiare și imobiliare, în cele mai bune oferte de pe piață începând de la haine până la baxul de apă, în DAE și preț pe metrul pătrat la apartament, în prețurile la mașini, în cele mai ieftine vacanțe, în cele mai ieftine bilete de avion pentru vacanță, astfel încât să economisești 25-50 de euro, în oferte de job versus compania care ar vrea să vă angajeze (dacă nu poate să-mi plătească salariul și peste un an?), în bârfele legate de viața companiilor astfel încât să nu vă treziți că lucrați la o firmă în insolvență etc.

Dintr-o dată Isărescu a devenit mai interesant, ce face cu cursul, ce face cu dobânzile, toate declarațiile și informațiile oferite de avocatul Gheorghe Piperea sau deputatul Daniel Zamfir (inițiatorii legii dării în plată și a conversiei creditelor în franci elvețieni la cursul istoric) erau citite de trei ori, toți cei afectați de creșterea ratei au început să-și studieze contractele de credit, toată lumea a început să citească legile ca să găsească articole pe baza cărora să dea banca în judecată pentru că au fost înșelați prin reclamă mincinoasă etc.

Dintr-o dată, multă lume a început să prefere stabilitatea unui job în care salariul intră la timp în locul unor oferte care la prima vedere sunt de nerefuzat.

Dintr-o dată, sticla de vin luată la restaurant pe cardul de credit a devenit foarte scumpă.

Dintr-o dată, nu mai lăsați bacșiș „fără număr“, ca un nabab, ci ca un neamț.

Dintr-odată, economisirea la bancă pentru a avea bani în cazul în care mai vine o altă criză a devenit o necesitate, chiar dacă dobânzile sunt mici, mici.

Dintr-o dată, plata accelarată a creditului a devenit o prioritate, dacă există surse disponibile pentru acest lucru.

Dacă nu ați fi avut un credit, dacă nu ați fi avut aceste probleme, nici nu v-ați fi gândit la educație financiară, care până la urmă înseamnă, simplist vorbind: ce pot să-mi permit, la ce cost, uitându-mă la condițiile actuale. Dar, mai ales, înseamnă să vă puneți problema: dacă se întâmplă aceste lucruri – creșterea cursului, creșterea dobânzilor, pierderea jobului, tăierea salariului, scăderea prețului apartamentului, apariția unui copil etc. – mai pot să plătesc?