„Ce se va întâmpla în următorii 5-10 ani va fi incredibil“. O privire peste gardul fabricilor secrete de mașini zburătoare ale lui Larry Page

Cu Zee.Aero și Kitty Hawk, Page vrea să cucerească, la propriu, cerul, și să-l facă accesibil pentru oricine. Bloomberg Businessweek propune o excursie la fabricile secrete de mașini zburătoare ale lui Larry Page.

În urmă cu trei ani, Silicon Valley s-a îndrăgostit, fugar, de start-up-ul Zee.Aero. Firma își instalase tabăra chiar lângă cartierul general al Google din Mountain View, California, ceea ce era ciudat deoarece Google controlează cea mai mare parte a terenului din zonă. Apoi un reporter a descoperit o cerere pentru un certificat de brevet în care se arăta că Zee.Aero lucrează la un aparat de zbor mic, propulsat electric, care să poată decola și ateriza vertical – o mașină zburătoare.
În cele câteva articole informative care au urmat, tot ce a spus start-up‑ul a fost că nu s-a afiliat cu Google și cu nicio altă companie de tehnologie.

Apoi firma a încetat să mai răspundă întrebărilor presei. Angajații spun că li s-au dat broșuri cu instrucțiuni despre cum să evite întrebările reporterilor. De atunci, singurele picături de informații care au ajuns la public au venit de la piloți amatori, care ocazional postau imagini cu avioane ciudate decolând de pe un aeroport din apropiere. În cele din urmă s-a aflat că Zee.Aero nu aparține Google – și nici companiei holding Alphabet –, ci cofondatorului acesteia Larry Page.

Page a finanțat personal Zee.Aero de la lansarea start-up-ului, în 2010, dar a ținut ca implicarea sa să nu fie făcută publică, spun persoane apropiate companiei (unii spun că Page a lăsat să se înțeleagă că se va retrage dacă se face public ajutorul său).

Zee.Aero este doar o componentă a planului lui Page de a deschide era călătoriilor aeriene personalizate, deasupra străzilor blocate de ambuteiaje și departe de înghesuiala înjositoare a zborurilor comerciale moderne. La fel ca Jeff Bezos și Elon Musk, Page își folosește averea personală pentru a construi viitorul viselor sale din copilărie.

Sediul Zee.Aero este o clădire urâtă cu două etaje care-ți dă senzația de hală industrială. La început, Page a interzis accesul echipei Zee.Aero la primul etaj și a transformat etajul doi într-o locuință demnă de un multimiliardar: dormitor, baie, picturi scumpe, un perete de cățărat și unul din primele motoare de rachetă SpaceX, un cadou de la prietenul Musk. Accentuând misterul, când vobeau despre Page angajații de la Zee.Aero nu-i spuneau pe nume, ci îi ziceau GUS, tipul de sus (guy upstairs). Însă a venit vremea când echipa a avut nevoie și de spațiul de sus. Iar picturile lui GUS, echipamentele pentru exerciții și motorul de rachetă au plecat de acolo sub privirile pline de admirație ale inginerilor.
Zee.Aero are acum aproape 150 de angajați. Operațiunile s-au extins la un hangar de aeroport din Hollister, aflat la circa 70 de minute de condus de Mountain View. Acolo două prototipuri fac zboruri de test.

De asemenea, compania are o facilitate de producție în campusul Ames Research Center al NASA, la marginea Mountain View. Page a cheltuit mai mult de 100 de milioane de dolari cu Zee.Aero, spun două surse apropiate companiei, iar omul de afaceri nu se oprește aici. Anul trecut, un alt start-up finanțat de Page, Kitty Hawk, care lucrează tot la o mașină zburătoare, și-a început activitatea și și-a înregistrat sediul într-o clădire  de birouri cu două etaje aflată la câteva sute de metri de birourile Zee.Aero. Strada, mărginită de copaci, se termină acolo.

Echipa Kitty Hawk, izolată de angajații de la Zee.Aero, lucrează la un proiect concurent. Președintele firmei, potrivit unor documente depuse anul trecut, este Sebastian Thrun, nașul programului pentru mașini care se conduc singure al Google și fondatorul diviziei de cercetare Google X.

Mașinile zburătoare sunt, desigur, ridicole. Cel puțin pentru investitori. Inventatori încăpățânați au încercat să le construiască de-a lungul deceniilor, dar eforturile lor au avut puține rezultate, în afară de dezamăgirea investitorilor și secătuirea conturilor bancare. Însă necazurile n-au reușit să stavilească pasiunea și imaginația: mașinile care zboară există acolo, undeva, în ierarhia tocilarilor, între memorie downloadabilă și holodeck-uri funcționale.

Însă materiale mai bune, sisteme de navigație autonome și alte evoluții ale tehnologiei au convins un grup în creștere de oameni inteligenți, bogați și se pare serioși că în următorii câțiva ani vor putea fi văzute mașini zburătoare care se pilotează singure și decolează și aterizează vertical (sau cel puțin un avion mic, electric și autonom cu care se va putea zbura zilnic).
La astfel de prototipuri lucrează câteva companii din diferite părți ale lumii, inclusiv start-up-uri și mari producători din industria aerospațială. Într-un colț, se pare, își au locul companiile pe care Page le finanțează în tăcere.
„În ultimii cinci ani, tehnologia a avansat spectaculos“, spune Mark Moore, inginer aeronautic care a proiectat pentru NASA aeronave avansate. „Ce se va întâmpla în următorii 5-10 ani va fi incredibil.“

California de Nord are de mult o fascinație pentru pentru mașini zburătoare. În 1927, un inginer acum aproape uitat, Alexander Weygers, a început să facă planurile unei farfurii zburătoare care să se poată strecura printre acoperișurile caselor. În 1945 a primit un brevet pentru ceea ce el a descris că este un „discopter“, un aparat cu decolare și aterizare verticală cu suficient spațiu înăuntru pentru ca pasagerii să se poată plimba, să poată găti și dormi. Și-a imaginat și variante mai mici, care aterizează în locuri special făcute pentru aceasta pe acoperișurile clădirilor din San Francisco. Până acum nu a fost văzut niciun discopter, dar se crede că armata americană, care l-a vizitat pe Weygers, s-a jucat cu un prototip.
Astăzi, cel mai mare pasionat de mașinile zburătoare este Paul Moller, 79 de ani, profesor la Universitatea din California. În urmă cu 50 de ani, când preda inginerie mecanică și aeronautică, a dezvoltat un model de aparat zburător care poate fi parcat într-un garaj normal și poate fi condus pe stradă până la o mică pistă, de unde decolează. Moller și-a testat primul prototip, XM-2, în 1966. XM-2 semăna cu o farfurie zburătoare cu un loc în centru protejat de un balon de plastic. Aparatul a reușit să atingă în zbor o altitudine de aproape un metru și jumătate în timp ce studenții profesorului îl țineau sub control cu frânghii. „Eram îngrijorați că mașinăria o va lua razna, că am fi putut omorî pe cineva“, povestește Moller.