Arhitecta Prințului Charles” – Silvia Demetre-Lowe: „Dacă ne rupem de trecut, de tradiție, nu mai știm de unde venim și încotro ne îndreptăm"

De la Brașov, la Oxford

– Românii vă cunosc destul de puțin. Ne-ați pu­tea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prințul de Wales?

– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am năs­cut la Brașov, într-un oraș minunat de munte. Îmi place să spun că orașul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viața asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aș fi năs­cut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, și arhitec­tu­ra. În co­pilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenția să nu merg pe „Du­pă ziduri”, adică pe latura de nord-vest a ce­tății medievale a Bra­șo­vu­lui, pe unde era scur­tătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că cir­culau tot felul de legende de b­ăgat spai­ma-n copii și-n părinți. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, po­vârnișul cu pinii încărcați de zăpadă, de alta, zidurile ce­tății, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuțele de altădată ale brașovenilor.

– Ați reușit să împăcați cele două pasiuni?

– Am făcut sport de performanță, dar, în paralel, am urmat și studii de arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din București. Am făcut parte din echi­pa națională la schi și am fost ani de zile campioana națională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soț, datorită căruia am ajuns în Anglia. Așa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licența în arhitectură, la București, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă în­drăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea șansă de a fi bene­fi­ciara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecția Clă­dirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care în­semna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate șantierele impor­tan­te din Marea Britanie, pentru a învăța lucruri prac­tice despre restaurare de la cei mai buni meșteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invi­tați de Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfășurare câteva șantiere în care se impli­case unul din co­legii noștri bursieri.

– Era prima oară când v-ați aflat față în față cu Alteța Sa?

Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitați și la Poundbury, un proiect foarte drag Prințului, un ex­periment urban, care-și propunea construirea unui orășel după model tradițional, care să ofere lo­cui­torilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-și cu­noaște ve­cinii. E un contraexemplu pentru modelul corpo­ra­tist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prințul Charles este un mare susți­nător al con­servării și restaurării arhitecturii tradi­țio­nale. Iar An­glia este, cu siguranță, țara cea mai po­trivită, dacă vrei să înveți ceva despre conservare și reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl prețuiesc, îl romanțează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lu­me. Asta lasă, desigur, urme și în grija pe care o poar­tă pentru patrimoniu.

– După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Brașov. Ce v-a făcut să vă întoarceți în țară?

– Întoarcerea mea se dato­rea­ză unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fun­dația „Mihai Emi­nescu”, fun­da­ție aflată sub patronajul Alteței Sale. S-a întâmplat să mă în­drăgostesc de satul Meșendorf (Dacia), din județul Brașov, și aproape din impuls, am cum­pă­rat o căsuță aflată în paragină. Era atât de frumoasă și era pur și simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să știu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, așa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o res­ta­urez, fără să știu pentru cât timp. Și iată-mă că sunt în­că aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndră­gostit de o presă de stru­guri, care exista în gospo­dărie, una din suratele celei care se află, azi, la Mu­zeul Satului din București. Și fiindcă, la un moment dat, aveam două șantiere des­chise, am ajuns să orga­nizez ateliere de lucru la Me­șendorf pentru studenți și tineri arhitecți. Am avut parte de o experiență ex­traordinară cu acea bursă SPAB, și mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor ti­neri mă­car un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-și descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înțelegem ce înseamnă a construi 

Cititi mai multe pe www.identitatea.ro