Andreea Răducan, la BM Storytellers: Trebuie să confirmi mereu că ești cel mai bun

Iată discursul Andreei Răducan, fostă gimnastă de performanță, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existență a revistei Business Magazin:

Mă numesc Andreea Răducan, sunt fostă campioană mondială și olimpică la gimnastică artistică – sărituri, bârnă, paralele, sol. Am început sportul de performanță la vârsta de patru ani, o vârstă la care nu te poți gândi să alegi un sport care îți aduce foarte mulți bani, ci unul care îți aduce foarte multă glorie. Nu am niciun regret în acest sens. De la patru până la 20 de ani m-am dedicat trup și suflet sportului de performanță. M-au antrenat Mariana Bitang și Octavian Belu și odată ce am ajuns pe mâna lor mi-am dat seama că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă nimeni nu îți garantează că vei deveni campion. A trebuit să o iau pas cu pas, să mă dedic unui regim care nu este la îndemâna tuturor: stăteam în cantonament 360 de zile pe an, doar 6 zile pe an aveam voie să merg acasă să îmi văd familia, aveam și un regim alimentar foarte strict, totul era măsurat, cântărit, totul era foarte bine pus la punct, în cele mai mici detalii, pentru ca noi să fim concentrate doar pe antrenamente, pe competiții și mai ales pe medalii. Am fost foarte pasionată de ceea ce am făcut, altfel nu îmi imaginez cum aș fi putut rezista.

Povestea mea seamănă cu cea a altor sportivi: sportul de performanță cere foarte multe sacrificii; gimnastica diferă puțin pentru că începem de când suntem foarte mici, la câțiva ani de viață, și obținem succesul la vârste când nu știm să îl manageriem, ceea ce este un lucru foarte important. Se întâmplă ca o gimnastă să ia un premiu la o vârstă foarte mică, să se simtă foarte importantă și talentată și să creadă că se poate retrage liniștită după un succes mondial. Am învățat însă lucruri foarte importante de la antrenorii mei, printre care și faptul că trebuie să confirmi. Faptul că am câștigat un titlu mondial, lucru care se întâmpla în 1999 la Campionatele Mondiale de la Tianjin din China (atât cu echipa, cât și aurul la sol), a reprezentat un debut foarte bun. Presiunea pe care un copil o are la o asemenea competiție este fantastică, este enormă, mai ales că pe spatele meu nu a scris niciodată Andreea Răducan, ci România.

La Tianjin a început pentru mine gimnatisca de înaltă performanță. După cum știți, pentru fiecare sportiv visul este de a ajunge la olimpiadă. S-a întâmplat la Jocurile Olimpice de la Sydney, unde am obținut medalia de aur pe echipe, medalia de aur la individual compus și un argint la sărituri. Poate dacă am fi fost lăsați să ne facem treaba cum trebuie ne-am fi întors cu mai multe medalii de acolo. A fost cea mai frumoasă participare a gimnasticii românești la Jocurile Olimpice, am fost pe locul 11 pe națiuni, iar pentru o țară mică este foarte important. Rămâne în continuare cea mai bună performanță a României la Jocurile Olimpice. Evenimentul de la Sydney s-a terminat destul de trist pentru mine – o comisie a decis să îmi fie retrasă medalia de la individual compus din cauza unui medicament pentru răceală și gripă, Nurofen. Oamenii s-au revoltat, atât cei din țară, cât și cei din afară, iar suportul acestora m-a ajutat să mă întorc în sala de antrenament.  În 2001, la Campionatele Mondiale din Belgia, am reușit să obțin două medalii de aur și una de bronz și acesta a fost cel mai bun mod de a mulțumi celor care m-au susținut.

Cred că orice aș fi făcut în viață aș fi pus aceeași pasiune, însă mi-e greu să cred că aș fi putut să trăiesc aceleași sentimente frumoase pe care le-am trăit ca sportiv de performanță: momentele din cantonament, momentele din competiții, modul cum am putut să mă construiesc și să fac față emoțiilor, să înțeleg și să îmi asum responsabilități importante, să învăț să lucrez în echipă și, la fel de important, să obțin determinarea de a fi mereu cel mai bun. 
Un alt moment foarte important s-a întâmplat după cariera de performanță. Pentru un om care a avut mereu o viață normală poate părea ciudată ideea de acomodare la o viață obișnuită; însă, după o viață întreagă în cantonament, cu un program foarte clar structurat, unde toată lumea avea grijă să ne protejeze ca într-un glob de sticlă, când am ieșit de acolo și a trebuit să fac față vieții normale mi-am dat seama că nu știam cât costă o pâine și aveam foarte mult timp liber la dispoziție, cu care nu știam ce să fac.

Eram studentă la Timișoara, mergeam zi de zi la cursuri și trebuia să mai fac ceva. Îmi era clar că nu vreau să antrenez. Petrecusem deja 16 ani în sala de gimnastică și îmi ajunsese; am decis că trebuie să fac și altceva în viața asta. Dar ce puteam să fac astfel încât să fiu la fel de bună sau măcar la jumătatea performanțelor din sport? Dăruită fiind cu un talent de a comunica, am primit oferte de la televiziuni, pe proiecte sportive, așa că sunt din nou într-o postură din care pot promova sportul de înaltă performanță, dar și sportul de masă.

Am împăcat ambele domenii. Vă spun sincer că nu mi s-a întâmplat până acum să mă trezesc într-o dimineață și să spun: „Vai, iar trebuie să mă duc la birou„. Am încercat mereu să lucrez în proiecte în care să mă regăsesc, alături de oameni care își doresc și ei să fie campioni, să promovăm succesul și performanța și vreau să cred că am reușit toate aceste lucruri în toți acești ani.  Am vorbit despre mine pentru a ști de unde să mă luați.