30 de ani de sistem bancar în România. Cum și-a asigurat BNR infrastructura instituțională prin constituirea și conservarea patrimoniului său secular și apărarea drepturilor istorice de proprietate (II)

Urmare de săptămâna trecută

Încă din septembrie ‘90, publicațiile vremii consemnau și dezvoltau în ample analize, schimbările profund restructurative de la Banca Națională.  Noua proiecție de bancă centrală, adecvată economiei de piață, prefigura o construcție instituțională modernă, sprijinită pe lege, pe  echipe performante, pe infrastructură solidă.

DE LA IDEI, LA FAPTE

Legea a venit repede, în martie 1991, după ce – cu sprijinul experților de la FMI si din marile bănci centrale europene, invitați de noul guvernator  – a fost pus la punct un proiect pentru o bancă centrală cu fața la secolul XXI. Document pe care guvernul l-a adoptat iar Parlamentul României l-a votat cu foarte puține modificări. Noua instituția prinsese deja contur când legea a intrat în vigoare. Începând chiar din septembrie 1990 s-a trecut la definitivarea proiectului unui sistem bancar cu două etaje, banca centrală ocupând primul etaj, cel de susținere, iar băncile comerciale pe cel de-al doilea.

Echipa? Procesul formării ei era avansat către sfârsitul anului 1990, după ce guvernatorul invitase să lucreze la BNR un mare număr de specialiști din instituțiile de vârf și din institutele de cercetări științifice.

Problema cea mai grea era însă infrastructura. Dificultățile pe acest plan  îsi aveau sursa, în cea mai mare parte, în țesătura de confuzii ideologice și juridice privind proprietatea din acel timp de început al noii istorii a țării. În vreme ce proprietatea statului era sacră, proprietatea privată nu dobândise încă un statut clar.

În plus, dacă în ceea ce privește drepturile de proprietate ale Băncii Naționale, atestate cu legi și acte originale, regimul comunist a avut un interes major să nu le atingă „nici cu o floare“, faptic nu a rezistat tentației  de a se extinde în multe dintre edificiile monumentale construite sau cumpărate de Banca Națională  cu bani munciți și cu eforturi uriașe. Palatul Nou, din Doamnei, a fost ocupat de Ministerul Finanțelor într-o noapte, aceeași soartă având-o numeroase alte proprietăți, între care Parcul cu Platani din București.

În 1991, Guvernul Român și-a manifestat deschis disponibilitatea de a sprijini Banca Națională să-și redobândească proprietățile și să-și refacă infrastructura. Dar 42 de ani de comunism, de la naționalizările din 1948 până în 1990, a scos din mințile autorităților statului până și diferența dintre dreptul de administrare și dreptul de proprietate. Cine să-și fi dat seama, atunci, că unele dintre edificiile BNR gospodărite de Oficiul Economic „Carpați“ erau în administrarea acestei instituții din subordinea guvernului, și nu în proprietate?  Insist: diferența dintre „administrare“ și „proprietate“! Așa că, în 18 iunie 1991, a apărut Hotărârea de Guvern numărul 423, care dispunea că imobilele din  Lipscani 16 și 25, din Doamnei 2 și 8, din Caragea-Vodă 13-15, din municipiul București, „trec, în mod gratuit, din proprietatea Întreprinderii  pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea Băncii Naționale a României“. Fără să fi fost înțelese trei adevăruri de natură juridică: 1) că întreprinderea în cauză era de administrare și atât; 2) că nimeni nu poate fi împroprietărit printr-o hotârâre de guvern; 3) că BNR era de drept proprietarul acelor edificii și nu avea de ce să fie împroprietărit. Noroc că, dintr-o eroare, guvernul a socotit că actul în cauză nu trebuie să fie întărit prin publicarea în Monitorul Oficial, fapt ce i-a atras și formal nulitatea absolută.

Soluția, corectă sub aspect juridic, era aceea la care Banca Națională și Ministerul Tineretului și Sportului  au recurs, trei zile mai târziu, când au semnat un protocol prin  care Parcul cu Platani, în incinta căruia se aflau arenele de tenis, a fost retrocedat proprietarului de drept. Cel ce avea actele dar nu și posesia: Banca Națională a României. Voi relata într-un alt capitol cum,  paradoxal, în timpul regimului comunist, i-a fost luată Băncii Naționale posesia dar i-a rămas dispoziția, adică dreptul de a dispune. Pe care și l-a exercitat ca proprietar de drept.

ZESTREA „BĂTRÂNEI DOAMNE“

În arhiva BNR se aflau, în dezordine, în dosarele cu „acte vechi“, care timp de 42 de ani nu mai prezentaseră interes pentru nimeni, documentele originale atestând drepturile de proprietate ale băncii centrale. În prima parte a acestei analize, publicate în ZF vinerea trecută, am descris procesele de anvergură privind constituirea acestui vast patrimoniu între anii 1880 – 1946; și cele pentru refacerea lui, începând din 1990, pentru a-i asigura conservarea. Partea a doua a analizei, cea de față, este dedicată demersurilor susținute ale BNR pentru a-și apăra drepturile istorice de proprietate.

Cert este că, din februarie 1882, când a fost cumpărat Hanul „Șerban-vodă“ în locul căruia a fost construit Palatul Vechi, din Lipscani, până în anul 1946, când BNR a fost etatizată, au fost achiziționate peste 150 de proprietăți imobiliare (terenuri pentru construcții, clădiri, sanatorii pentru recuperarea sănătății salariaților, case de odihnă, spații pentru activități sportive), care au primit destinații impuse de specificul  activității bancare.

Reorganizarea și modernizarea arhivelor imediat după intrarea în vigoare a legii din martie 1991, formarea și aici a unei echipe performante au  început de la cerința urgentă a clarificării drepturilor de proprietate și a definirii statutului întregului patrimoniu în raport cu specificul băncii centrale. După  reorganizarea agențiilor, mai multe sedii din județe au fost schimbate cu statul. Situația juridică a imobilelor în care și-au desfășurat activitatea agențiile BNR desființate în perioada 2000-2003 a fost reglementată în conformitate cu Ordonanța de Urgență nr. 51 din 12 iunie 2003 privind reglementarea situației juridice a unor bunuri imobile. Prin acest act normativ, 17 dintre imobilele agențiilor desființate au fost transferate din patrimoniul BNR în proprietatea publică a statului și administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, iar altele au fost transferate prin hotărâri de guvern altor instituții publice. Baza juridică fiind schimbul. Banca Națională a României a avut totodată în proprietate mai multe clădiri, proiec­tate și construite cu destinație socială, care au fost confiscate în timpul regimului comunist și pe care nu le-a  mai revendicat. Amintesc aici Hotelul Triumf de pe bulevardul Kisselef nr. 12, Blocul Zodiac din Calea Dorobanților, Blocul Rosenthal, cunoscut și sub numele de Blocul „Bijuteria“, din Calea Victoriei nr. 22 – 24, unde a fost sediul fostei Casei de Pensiuni a Funcționarilor BNR. Altele, între care Palatul Nou, din Doamnei,  și cunoscutul Parc cu Platani sau Arenele BNR din strada Dr. Staicovici, au reintrat în posesia BNR în 1991.

DE CE A CUMPĂRAT BNR PARCUL CU PLATANI

Întregul imobil a ajuns în proprietatea BNR ca urmare a dispozițiilor Legii 336/1946, prin care Societatea de Dare la Semn a fost autorizată să schimbe terenul care fusese donat de Stat în timpul lui Alexandru Ioan Cuza cu Banca Națională a României. Astfel, Societatea de Dare la Semn a primit de la BNR 345 milioane lei, precum și 65 de hectare din pădurea Tunari. După 1990, întregul parc la fost restaurat din temelii, iar Arenele nu au fost niciodată în stare de degradare. Tribunele însă nu mai corespund cerințelor actuale, fapt ce a constituit un pretext pentru a se încerca, efectiv, o naționalizare a imobilului din str. Doctor Staicovici. BNR a negociat cu trei guverne, până în 2019, pentru ca Arenele, fiind de interes pentru activitatea sportivă, să facă obiectul unui schimb cu statul, în condițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 51/2003, pe care am menționat-o.

Istoria Parcului cu Platani începe în vremea lui Cuza, cu grădina amenajată aici, cu platanii aduși din străinătate și cu organizarea în acest spațiu a ceea ce avea să devină Societatea Română de Dare la Semn, care a fondat poligonul de tir. Trecând însă anii, și Bucureștiul extinzându-se, în jurul poligonului de tir s-au ridicat case. România nu a fost un caz unic. Iar poligoanele, între case, au devenit un pericol public. Așa că, în 1946, Federația Internațională de Tir a dispus mutarea poligoanelor în afara orașelor. Cât mai repede. Cine nu executa de îndată dispoziția, nu avea să participe la competițiile internaționale din toamna acelui an.

Premierul de atunci, Petru Groza, a găsit soluția. A luat legătura cu șefii de la Banca Națională, le-a amintit că numai acolo sunt bani și că, în același timp, ei au de apărat un patrimoniu important în fața naționalizării care bate la ușă, prin urmare să facă bine să salveze țara și să rezolve această problemă spinoasă. Au rezolvat-o. În câteva luni, poligonul a fost mutat în locul în care funcționează și acum, în Tunari.

A rămas însă întrebarea: de ce a acceptat Banca Națională, în vara lui 1946, să cumpere Parcul cu Platani, când deja se știa, de la guvernator la ultimul funcționar, că la 1 ianuarie 1947 instituția va fi naționalizată? A făcut această investiție pentru a-și salva întregul patrimoniu! Voi detalia.

GUVERNUL GROZA AVEA PROPRIUL INTERES

Această poveste, pe care am aflat-o într-o convorbire particulară, ar putea să fie contestată de oricine. Din acest motiv, o menționez nu ca probă, ci doar ca pistă de urmat în documentare. Și iată că, analizând documente din arhive, în primul rând legile adoptate în acele timpuri complicate, am putut să reconstitui cum s-au desfășurat evenimentele în realitate. Guvernul Groza înțelegând, în 1946, că vor veni vremuri în care România va apela la împrumuturi în valută, și cum valută forte aveau numai statele occidentale, protecția acordată proprietăților BNR devenea un cec solid.

La 1 ianuarie 1947, BNR a fost naționalizată. Legea de etatizare prevedea că toate acțiunile trec în patrimoniul statului, descărcate de orice sarcini, și că… Ministerul Finanțelor va vărsa în contul BNR contravaloarea lor, ca să fie despăgubiți toți acționarii. Ceea ce s-a și întâmplat.

Despre proprietățile din patrimoniul Băncii Naționale niciun cuvânt. Au fost, desigur, interpretări potrivit cărora nu era nevoie să fi fost făcută vreo adnotare expresă. Naționalizarea e… naționalizare: instituția devine a statului cu proprietăți cu tot. Să vedem însă dacă aceasta este interpretarea corectă.

Răspunsul îl aflăm mergând mai departe pe firul evenimentelor; dar și al actelor normative. După etatizare, BNR a devenit bancă a statului. Ceea ce nu înseamnă și în proprietatea statului. Mai întâi, și-a păstrat denumirea: Banca Națională a României. A urmat, apoi, un proces de tranziție. Din societate pe acțiuni, cadru juridic închis prin despăgubirile plătite acționarilor, a dobândit treptat un nou statut. A devenit societate cu activitate economico-financiară, cu personalitate juridică atribuită prin lege, fiind organizată, tot prin lege, pe principiul gospodăririi economice proprii. Atribute de drept ce deschideau calea pentru păstrarea tuturor proprietăților.

În primăvara lui 1948, în noile condiții istorice de după abdicarea regelui Mihai, a apărut prima constituție a noii republici. Este de reținut unul dintre principiile constituționale de bază: „Mijloacele de producție aparțin statului, ca bunuri ale întregului popor“. A urmat Legea 119, din 11 iunie 1948. Legea naționalizării. Au fost expropriate întreprinderile private și a  fost împroprietărit statul. Despre proprietățile Băncii Naționale: din nou… niciun cuvânt.

În noiembrie 1948, la aproape cinci luni de la naționalizarea tuturor averilor persoanelor juridice, a apărut, întărit prin lege, noul statut al băncii centrale. Schimbările structurale au fost exprimate convingător prin noua denumire: „Banca Națională a Republicii Populare Române. Bancă de Stat“. Dar noii instituții de stat i-a revenit, prin lege, în deplină proprietate, întregul patrimoniu al Băncii Naționale a României, ce a fost dobândit din primăvara lui 1880 până în vara anului 1946.

De ce  a promis Petru Groza că nimeni nu se va atinge de proprietățile BNR, și de ce și-a respectat promisiunea? Povestea are relevanță numai pentru înțelegerea împrejurărilor în care a fost cumpărat Parcul cu Platani, cu acte legale, de către Banca Națională. În rest, exista un interes al statului, pe care l-am amintit. Iar despre nevoia de a fi susținut acest interes vorbesc legile și nu amintirile. BNR a dobândit prin lege, în 1948, confirmarea că îi este respectată deplina proprietate asupra întregului său patrimoniu, incluzând și Parcul cu Platani. Și nicio altă lege, de atunci și până azi, nu a decis altfel.

PARCUL CU PLATANI A RĂMAS O TENTAȚIE

Unele publicații si emisiuni TV, în edițiile de de acum câțiva ani, au făcut abuz de cuvântul „scandal“ prin care au înțeles împrejurarea în care  BNR a invocat dreptul și legea în fața unor presiuni nu doar mediatice, dar și politice,  aducând argumente juridice prin care să-și dovedească dreptul de proprietate asupra acestui activ.  Ceea ce nu înseamnă  scandal.

Presiunile politice au mers până la aberația că protocolul încheiat de BNR cu Ministerul Tineretului și Sportului, în 1991, ar fi ilegal. Protocol  prin care MTS – for căruia i-au intrat în posesie, dar nu și în proprietate Arenele BNR și întregul parc – le-a restituit în 1991 proprietarului de drept.

Ce invocau contestatarii? Că, prin acel protocol, MTS a vândut BNR Parcul cu Platani. A fost o confuzie sau un pretext?! În realitate, protocolul a fost unica soluție prin care MTS  să înapoieze Parcul cu Platani proprietarului de drept, Banca Națională.  Așa că MTS, negociind cu BNR, a obținut o sumă de bani care, potrivit legii, reprezenta contravaloarea investițiilor. Sumă plătită de BNR și care nu exprima un preț de cumpărare al terenurilor în cauză, ci despăgubirea pentru investițiile ce au fost făcute pe terenul folosit.

Contestatarii căutau, totodată, „soluții“ prin care să fie dinamitate atât continuitatea Băncii Naționale – una și aceeași instituție de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere – cât și dreptul deplin de proprietate asupra patrimoniului instituției legitimat tocmai din perspectiva acestei continuități. Opinii lansate cu ani în urmă – potrivit cărora Banca Națională de până la etatizarea din 1946, când și-a constituit patrimoniul prin construcții de anvergură și acte de cumpărare (între care Parcul cu Platani) ar fi o instituție, iar Banca Națională de după 1946 etatizată prin efectul unei legi speciale, ar fi  o altă instituție – erau reîncălzite într-o construcție juridică de natură să facă din dreptul de proprietate al BNR asupra întregului patrimoniu un simplu act de administrate a proprietății statului. Cu astfel de argumente a fost pornit și un proces, câștigat însă de Banca Națională.

Repet: și Banca Națională își dorește o soluție care să aducă arena de tenis din Parcul cu Platani ( nu însă si complexul imobiliar) în circuitul sportului de performanță. Desigur, în contextul împrejurărilor în care tribunele arenei de tenis, vechi de o jumătate de secol, nu întrunesc condițiile cerute în prezent bazelor sportive ca să găzduiască competiții de performanță. Și, cu deosebire, al cerințelor actualei legislații, care îi interzic Băncii Naționale să facă investiții în mijloace fixe ce nu au o legătură directă cu atribuțiile și funcțiile ce-i revin prin Statut. Convorbirile cu guvernul și cu Primăria Capitalei au fost purtate tocmai în vederea găsirii unei soluții legale, care nu se poate baza pe lozincile subliniate apăsat în expunerea de motive la un proiect ce lege ajuns în Parlament. Și, în niciun caz, nu se poate baza pe falsificarea cu ochii închiși a naturii juridice a patrimoniului „Parcul cu Platani.“

În expunerea de motive în cauză se afirmă expres, în sfidarea adevărului și a normelor de drept, în primul rând în sfidarea  dreptului de proprietate, că „patru clădiri, în care funcționează centrul de pregătire profesională, sediul secundar și spațiile de cazare și alimentație“ din Parcul cu Platani ar fi  în administrarea Băncii Naționale!? Ceea ce nu este adevărat. Pentru că BNR administrează într-adevăr acest patrimoniu, pe care însă nu i l-a repartizat statul-proprietar, ci îl are în proprietate. Cât privește natura juridică a patrimoniului BNR, care asigură baza logistică a întregii activități proprii unei bănci centrale, în primul rând răspunsul la întrebarea dacă toate mijloacele fixe, toate clădirile și terenurile ce compun acest patrimoniu sunt în proprietatea sau doar în administrarea Băncii Naționale, se bazează pe acte, pe legi și pe principii de drept. BNR fiind proprietar de drept.

De-a lungul unei istorii zbuciumate, au existat, e drept, și versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituții în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. În vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naționale, menținerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naționalizat. Și multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul și-ar fi însușit patrimoniul BNR.

O CONFUZIE INTENȚIONATĂ

Banca Națională a României are în deplină proprietate, cu drept de posesie și de dispoziție, întregul său patrimoniu. Voi analiza pe larg această afirmație, aducând argumente juridice doveditoare. Semnalez cu deosebire confuzia indusă în expunerea de motive a proiectului de lege amintit, potrivit căreia Banca Națională, departe de a fi titulară a unui drept de proprietate în Parcul cu Platani, ar fi doar un simplu administrator. O confuzie făcută desigur cu intenție, și nicidecum ca rezultat al unei erori de interpretare, scopul fiind deschiderea largă a ușii către ceea ce propunerea legislativă în cauză tinde să rezolve.  Soluția propusă în proiectul de lege sugerează că scopul nu ar fi  o expropiere sau o naționalizare a unui activ al Băncii Naționale, fapt ce ar echivala cu o finanțare a statului din fondurile Băncii Centrale interzisă expres de lege și sancționată drastic; și că s-ar întreprinde o simplă reîmpărțire a activului în cauză, care ar fi deținut de stat cu titlu de proprietate. Și astfel devine posibilă, printr-o simplă trăsătură de condei, deposedarea Băncii Naționale de o serie de terenuri și construcții cu aparență de deplină normalitate, pentru că întregul activ în discuție este socotit în fals „proprietate publică a statului“. Și ca să nu existe vreun dubiu cu privire la legalitatea acestei împărțiri, art. 2, al. 1 din proiectul de lege stipulează că terenurile și construcțiile nedistribuite „sunt și rămân în folosința exclusivă a BNR, cu titlu gratuit, pe durata existenței construcțiilor edificate anterior intrării în vigoare a prezentei legi“. Cu alte cuvinte, autorii proiectului se prefac că statul ar fi proprietarul Parcului cu Platani, deși nu există în acest sens niciun titlu constituit legal și niciun act de proprietate, în timp ce proprietarul de drept și de fapt, Banca Națională, ar urma să dețină doar în folosință ceea ce rămâne după împărțire. Fără niciun drept de dispoziție, care ar urma să-i revină proprietarului-închipuit. Mai exact, statul îi repartizează Băncii Naționale, în folosință, ceea ce Banca Națională deține de drept în proprietate.

Dezbaterea privind natura juridică a acestui patrimoniu  durează de 75 de ani. Or, o solidă analiză de legalitate a proiectului de lege privind Parcul cu Platani, parte integrată a ansamblului patrimoniului Băncii Naționale, rămasă pe rolul Parlamentului, este imposibil să fie făcută fără o cercetare de specialitate, în profunzime, a tuturor legilor, decretelor, hotărârilor de guvern, ordinelor date de miniștri, circularelor și protocoalelor care au reglementat, în tot acest timp, uneori confuz, alteori contradictoriu, dar până la urmă cu o finalitate clarificatoare și cu un răspuns concludent la o întrebare cardinală: Banca Națională a României administrează pur și simplu un patrimoniu ce-i este dat în folosință de statutul-proprietar sau este proprietarul de drept și de fapt al acestui patrimoniu?

Dacă răspunsul s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple și precise, scrise pe înțelesul tuturor, atunci – vorba lui Nicolae Titulescu – n-ar mai fi nevoie nici de facultăți de drept, nici de doctrine juridice șlefuite nu timp de secole, ci de milenii, nici de jurisprudență și nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoștințe temeinice de drept, de analize literare, logice și istorice.

PROBELE ISTORICE SUNT INDUBITABILE

În arhiva Băncii Naționale sunt păstrate declarațiile privind stabilirea impozitelor asupra clădirilor și terenurilor. Și, nota bene, în toate aceste declarații, fie din 1965 sau din 1968, fie din 1972 din 1975 sau din 1980, ca să dau doar câteva exemple, în absolut toate, prima poziție este ocupată de terenul sportiv din Dr. Staicovici 40-42, cu amenajări, deși este cunoscut faptul că această unitate patrimonială era dată în folosință publică. Fără niciun act însă, pentru că a continuat să fie în proprietatea BNR. Iar, în toți acei ani, în declarațiile de impozit, era consemnat că terenurile și construcțiile din str. Dr. Staicovici sunt în proprietatea Băncii Naționale. Și că BNR plătește impozite numai pentru construcții, terenurile fiind scutite.

De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR, cu excepția hotelului „Triumf“ și a altor câteva imobile, pe care BNR nu le-a mai revendicat. Și atunci, dacă de drept și de fapt, Banca Națională era și este proprietar, cum să scrii într-un proiect de  lege că e administrator?!?

Mărul discordiei, în cazul Parcul cu Platani, îl constituie terenurile de tenis construite aici. Și, cu deosebire, Marea Arenă ridicată în 1972, înaintea finalei Cupei Davis din acel an, între România și Statele Unite ale Americii.

Atunci, ca și acum, România nu avea nicio arenă de tenis compatibilă cu standardele impuse pentru o partidă de asemenea anvergură. Sub presiunea timpului foarte scurt, Ceaușescu a decis să fie ridicată – în câteva luni – o construcție adecvată evenimentului. A fost ales un spațiu din Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naționale, folosită cu statut de „chiriaș“ de către Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, instituție care îndeplinea, în acei ani, rolul de Minister al Sportului.

BNR deține însă mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele și, în consecință, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul – Administrația Finan­ciară; plătitorul – Banca Națională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.

Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăți efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici.

Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) și Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport de pe lângă Consiliul de Miniștri (viitorul CNEFS), privind construcția unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziție în vederea construirii sălii de sport o porțiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porțiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanțe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

Acest proces verbal a fost încheiat, semnat și parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR și cea de chiriaș a CCFS sunt indubitabile. Un adevăr istoric care nu poate fi contestat. Și care este întărit de legi și de acte.